Sentinela

Prima dată când veţi vedea Luna plină strălucind în sud, observaţi cu atenţie marginea ei din dreapta. Acolo unde ar sta scris ora două, dacă satelitul nostru ar fi un orologiu, veţi remarca un minuscul oval întunecat: oricine are o vedere normală îl poate descoperi cu uşurinţă. E un mare podiş, prins între pereţi abrupţi, unul dintre cele mai fru­moase de pe Lună ― Mare Crisium, Marea Crizelor. Cu un diametru de cinci sute de kilometri şi aproape în întregime înconjurat de ine­lul unor munţi magnifici, acest podiş nu fusese niciodată explorat înainte ca noi să fi pătruns acolo, la sfârşitul verii lui 1997.
Expediţia noastră era foarte bine echipată. De-a lungul a opt sute de kilometri, două mari cargouri ne transportaseră proviziile şi echi­pamentul de la centrala situată în Serenitatis. Aveam, de aseme­nea, mici rachete destinate transportului pe distanţe mici, deasupra regiunilor pe care vehiculele noastre nu le puteau străbate. Din feri­cire, cea mai mare parte a Mării Crizelor este netedă; nu întâlneşti acolo acele uriaşe crevase, atât de primejdioase, şi nici prea mulţi munţi şi cratere. După toate aparenţele, puternicele noastre tractoare trebuiau să ne ducă fără nici o dificultate oriunde voiam.
Eram geolog (sau selenolog, dacă ţineţi neapărat la exactitate), şeful grupului care explora zona sudică a podişului. În acea săp­tămână, cercetasem cam o sută cincizeci de kilometri de teren, oco­lind contraforturile muntoase ce mărgineau albia a ceea ce fusese o străveche mare, cu o mie de milioane de ani în urmă. Atunci când viaţa începea pe Pământ, aici ea deja se stingea. Apele se retră­geau de pe flancurile acestor prodigioase faleze, în inima larg des­chisă a Lunii. Deasupra solului pe care-l traversam, oceanul fără maree atinsese odinioară o adâncime de opt sute de metri, dar singu­ra urmă de umezeală era reprezentată de chiciura pe care o obser­vam uneori în hrubele neajunse de soare.
Întreprinseserăm călătoria noastră la revărsatul zorilor lunari şi ne mai rămânea aproape o săptămână (socotită în timp terestru) până la venirea nopţii. De şase ori pe zi, ne părăseam vehiculul: îmbrăcaţi în combinezoane spaţiale, ieşeam în căutarea unor minerale intere­sante sau fixam repere pentru ghidarea viitorilor călători. Era o muncă monotonă, de rutină. Explorarea selenară nu prezintă nimic aventu­ros, nimic deosebit de palpitant. Puteam să trăim confortabil timp de o lună în tractoarele noastre presurizate; iar dacă survenea vreo încur­cătură, puteam oricând, prin radio, să chemăm baza ― după aceea, nu ne rămânea decât să aşteptăm nava care trebuia să ne vină în ajutor.
Spuneam că explorarea selenară nu comporta nimic palpitant. Desigur, aceasta nu este întru totul adevărat. E cu neputinţă să te plictiseşti de aceşti uluitori munţi, atât de teribili în comparaţie cu dulcile coline ale Pământului. Înconjurând promontoriile mării dis­părute, nu ştiam niciodată ce noi splendori ne vor fi dezvăluite. Toa­tă curba sudică a Mării Crizelor fusese o vastă deltă, unde zeci de râuri îşi croiau, odinioară, drumul până la ocean, alimentate poate de ploile torenţiale ce erodaseră munţii în timpul scurtei perioade vulcanice, când Luna era tânără. Fiecare dintre aceste văi străvechi ne ispitea, ne provoca să ne căţărăm până la platourile necunoscu­te ce se găseau dincolo. Dar mai aveam de străbătut vreo sută cinci­zeci de kilometri, şi nu puteam decât să privim cu invidie înălţimile pe care alţii aveau să le escaladeze.
La bord, noi trăiam după timpul terestru; la ora douăzeci şi două precis, trimiteam bazei ultimul mesaj radio şi ne întrerupeam activi­tatea. Afară, rocile mai scânteiau sub soarele aproape vertical; pen­tru noi, însă, era noapte, până când se dădea deşteptarea, opt ore mai târziu. Apoi, în vreme ce unul dintre noi pregătea micul dejun, se stârnea un intens bâzâit de aparate de ras electrice şi se deschi­dea radioul care ne lega din nou de Pământ. Iar când mirosul cârnaţilor prindea să umple cabina, era dificil să crezi că nu reveni­serăm pe planeta noastră: totul era atât de familiar, cu excepţia impresiei că te simţeai mai puţin greu şi a neobişnuitei încetineli cu care cădeau obiectele.
Era rândul meu să prepar dejunul într-un colţ al cabinei principa­le care ne servea de bucătărie. Au trecut ani buni, dar tot îmi amin­tesc cu emoţie de acea clipă. Tocmai se auzea una dintre melodiile preferate, vechiul cântec galez "David of the White Rock". Pilotul nostru, în costumul său spaţial, se şi afla afară, unde inspecta şeni­lele. Asistentul meu, Louis Garnett, stătea la postul de control şi adăuga în grabă câteva informaţii în jurnalul de bord.
Ca toate gospodinele Pământului, tot aşteptând în picioare, lân­gă tigaie, rumenirea cârnaţilor, îmi lăsam privirile să rătăcească pe meterezele munţilor care schiţau conturul orizontului sudic, pierzân­du-se către infinit, spre est şi spre vest. Păreau doar la doi-trei kilo­metri de noi, dar eu ştiam că cel mai apropiat se afla la treizeci de kilometri. Pe Lună, fireşte, distanţa nu estompează detaliile: nici o ceaţă, oricât de imperceptibilă, nu îndulceşte şi nu transfigurează lucrurile care, pe Pământ, se topesc în depărtare. Aceşti munţi înalţi de trei mii de metri se ridicau atât de abrupt de parcă, odinioară, vreo erupţie subterană îi făcuse să ţâşnească din scoarţa în fuziu­ne. Nici nu puteai să vezi poalele celui mai apropiat, din cauza pu­ternicei curburi a suprafeţei, căci Luna este un astru mic, foarte mic, şi din locul unde mă aflam, nu mă despărţeau de orizont mai mult de trei kilometri.
Mi-am îndreptat privirile spre piscurile pe care nici un om nu le escaladase vreodată, spre aceste piscuri care, înainte de naşterea vieţii pe Pământ, contemplaseră trista retragere a oceanelor, ce ducea cu ea şi speranţa în apariţia unei lumi. Soarele izbea metere­zele cu o strălucire care rănea ochii, în timp ce, puţin mai sus, stele­le sticleau neclintite pe un cer mai negru decât în miezul unei nopţi de iarnă pe Pământ.
Întorcându-mi privirea, am zărit o lucire metalică pe vârful mu­chiei unui mare promontoriu care înainta în mare, vreo cincizeci de kilometri la vest. Era un punct luminos fără dimensiuni, ca şi când o stea fusese smulsă de pe cer, de una dintre acele crâncene creste. Iniţial mi-am închipuit că suprafaţa netedă a unei stânci înalte prin­dea lumina Soarelui şi mi-o reflecta în ochi. Nu era ceva neobişnuit. Când Luna intră în al doilea pătrar, observatorii de pe Pământ pot uneori să vadă marile lanţuri ale Oceanului Furtunilor (Oceanus Procellerum) scăldate de o irizaţie alb-albăstrie, în vreme ce lumina Soarelui ţâşneşte din coastele lor şi sare dintr-o lume într-altă. Dar eu eram curios să ştiu ce fel de rocă putea scânteia acolo, sus, atât de intens: am suit în turela de observaţie şi am orientat telescopul nostru de zece centimetri, spre vest.
Ceea ce am văzut a fost de-ajuns ca să-mi lase gura apă. Conturându-se clar în câmpul meu vizual, vârfurile munţilor dădeau impresia că se aflau doar la un kilometru, dar ceea ce capta razele Soarelui era prea mic pentru a fi identificat. Totuşi, părea să aibă o deconcertantă simetrie, iar culmea pe care se găsea era ciudat de plată. Am cercetat o bucată de vreme această enigmă scânteietoa­re, obosindu-mi ochii tot scrutând spaţiul, până ce un miros de ars venit dinspre bucătărie m-a avertizat că deliciosii cârnaţi ce urmau să ne astâmpere foamea străbătuseră de pomană patru sute de mii de kilometri.
Toată dimineaţa, am dezbătut problema drumului de-a curmezişul Mării Crizelor, în vreme ce, în vest, munţii se înălţau către firma­ment. Chiar când prospectam afară, în combinezoanele noastre cosmice, discuţia continua prin radio. Era absolut sigur, îmi spu­neau colegii, că niciodată nu existase pe Lună vreo formă de viaţă inteligentă. Acolo nu apăruseră decât câteva plante primitive şi strămoşii lor ceva mai puţin degeneraţi. Eu ştiam asta, ca toţi confraţii mei, dar sunt momente când unui om de ştiinţă nu trebuie să-i fie frică să facă pe prostul.
― Ascultaţi, am spus în cele din urmă, mă voi căţăra până acolo sus, fie şi numai pentru liniştea mea sufletească. Muntele nu e mai înalt de patru mii de metri ― deci ar măsura mai puţin de o mie, în gravitaţie terestră. Toată plimbarea asta mă poate costa douăzeci de ore. Oricum, dintotdeauna am dorit să mă urc pe aceşti munţi, aşa că am o scuză foarte bună.
― Dacă nu-ţi vei frânge gâtul, îmi zise Garnett, vei deveni batjo­cura expediţiei când ne vom întoarce la bază. De acum înainte, acest munte va purta numele de "Păcăleala lui Willson".
― Nu-mi voi frânge gâtul, am declarat hotărât. Cine a escaladat primul Pico şi Helicon?
― Parcă pe atunci erai ceva mai tânăr..., interveni, cu blândeţe, Louis.
― lată, am răspuns foarte demn, încă un excelent motiv ca să mă duc.
În noaptea aceea, ne-am culcat devreme, după ce am înaintat cu tractorul până la mai puţin de un kilometru de promontoriu. Garnett urma să mă însoţească a doua zi; era un bun alpinist şi venea ade­seori cu mine în astfel de aventuri. În ceea ce-l privea pe pilotul nostru, acesta era fericit să-şi păzească maşina.
La prima vedere, falezele păreau de neînvins, dar pentru cineva dotat cu simţul altitudinilor, escaladarea este uşoară pe un corp ceresc unde toate lucrurile şi fiinţele sunt reduse la o şesime din greutatea lor. Pentru alpinismul selenar, adevărata primejdie o con­stituie încrederea excesivă în sine: să cazi, pe Lună, de la două sute de metri, e tot atât de mortal ca şi când te-ai prăbuşi de la treizeci de metri, pe Pământ.
Prima noastră haltă am făcut-o pe un mare pinten la aproximativ o mie două sute de metri deasupra podişului. Căţărarea nu fusese prea dificilă, dar membrele îmi înţepeniseră din pricina efortului neobişnuit; de aceea eram fericit că mă puteam odihni. Încă mai vedeam tractorul, infimă gânganie de metal plasată la picioarele falezei, şi l-am anunţat pe pilot unde ajunseserăm, înainte de a ne relua ascensiunea.
Pe măsură ce orele au trecut, orizontul s-a lărgit şi o parte tot mai întinsă din şesul cel mare a devenit vizibilă. Acum puteam cuprinde cu privirea o distanţă de optzeci de kilometri, reuşind să disting până şi vârfurile munţilor de pe ţărmul opus al mării, aflat la peste o sută cincizeci de kilometri de noi. Puţine din şesurile lunare sunt atât de netede precum Marea Crizelor, şi aproape ne puteam imagina că la trei kilometri sub noi se întindea un ocean de apă, nu de piatră. Iluzia era risipită doar de un grup de cratere situate aproape de orizont.
Ţinta noastră era încă invizibilă, fiind situată dincolo de creasta muntelui; în prezent, ne călăuzeam după hărţi, folosind Pământul drept reper. Aflată spre est, uriaşa seceră argintie, intrată deja în primul pătrar, atârna jos, deasupra câmpiei. Soarele şi stelele a-veau să-şi urmeze drumul lent peste boltă, dispărând în cele din urmă, dar Pământul avea să rămână de-a pururi acolo, fără să se clintească din poziţia lui, crescând şi micşorându-se odată cu tre­cerea anilor şi anotimpurilor. Peste zece zile, avea să devină un disc orbitor, scăldând bolovanii aceştia în strălucirea lui de la miezul nopţii, de cincizeci de ori mai puternică decât cea a Lunii pline. Noi însă trebuia să ieşim dintre munţi cu mult înainte de lăsarea nopţii ― în caz contrar, urma să rămânem pe vecie acolo.
În interiorul combinezoanelor noastre, era o răcoare agreabilă, căci elementele frigorifice combăteau violenta dogoare solară şi ne eliminau transpiraţia. Nu vorbeam decât arareori, doar când aveam să ne comunicăm vreo indicaţie sau când discutam despre cel mai bun drum pe care trebuia să-l urmăm. Habar n-aveam ce gândea Garnett; în schimb, cum era şi firesc, mă bătea la cap că era cea mai nebunească aventură din viaţa lui. Într-un fel, eram de acord cu el, dar bucuria suişului, ideea că nicicând vreun om nu mai călcase pe acolo şi viziunea exaltantă a peisajului ― toate astea reuşeau să mă facă fericit.
Nu cred că m-am arătat prea emoţionat când am văzut în faţa noastră peretele de stâncă pe care îl cercetasem mai înainte prin telescop, de la patruzeci şi cinci de kilometri. Se înălţa la douăzeci de metri deasupra capetelor noastre şi, acolo, pe acel platou, se afla obiectul ce mă atrăsese spre dezolantele înălţimi. După toate aparenţele, nu era altceva decât un bolovan pe care căderea unui meteorit îl sfărâmase cu mii de ani în urmă, cu planurile de clivaj precise încă şi strălucitoare în incoruptibila şi imuabila tăcere.
Pe versant, nu existau prize. Braţele istovite au părut să-şi regă­sească puterea când am învârtit deasupra capului mica ancoră de metal cu trei dinţi şi am lansat-o către stele. Prima oară nu s-a prins, ci a alunecat încet în momentul în care am tras coarda; la a treia încercare, dinţii ei s-au înfipt bine, iar greutatea trupurilor noastre n-a reuşit s-o clintească.
Garnett mă privea cu teamă. Vedeam că voia să treacă primul, dar, surâzându-i prin vizorul căştii, am clătinat din cap. Fără să mă grăbesc, am început ascensiunea finală.
Cu costum cu tot, n-aveam mai mult de douăzeci de kilograme; de aceea, ridicând o mână după alta, m-am tras până la cornişă. Acolo, am răsuflat adânc şi i-am făcut semn tovarăşului meu; pe urmă, m-am căţărat pe platformă şi, în picioare, mi-am întors ochii spre ceea ce se înălţa înaintea mea.
Trebuie să înţelegeţi că până în acea clipă fusesem aproape si­gur că nu aveam să dau peste ceva straniu. Fusesem aproape sigur, dar nu complet: tocmai această tulburătoare îndoială îmi dăduse ghes. Ei bine, nu mai exista nici o îndoială, dar obsesia abia începuse.
Mă aflam pe un platou lat de aproximativ treizeci de metri. Odi­nioară, acesta fusese neted ― prea neted pentru a fi natural ― dar meteoriţii care, timp de nenumărate ere, căzuseră pe suprafaţa lui, i-o crestaseră şi i-o sfârtecaseră. Acel platou fusese nivelat pentru a susţine o structură scânteietoare, piramidală, de două ori mai înaltă decât un om şi încastrată în stâncă aidoma unui gigantic giuvaier şlefuit.
Probabil că nici un fel de emoţie nu mi-a invadat spiritul, pe dura­ta primelor secunde. Apoi, mi-am simţit inima bătându-mi în piept şi mi-am dat seama că mă invadase o bucurie ciudată, inexprimabilă. Căci iubeam Luna, iar acum ştiam că nu numai muşchilor târâtori din circurile Aristarc şi Eratosthene le dăduse ea viaţă în tinereţe. Vechiul vis al primilor exploratori, hulit şi discreditat cu perseverenţă, era adevărat. Existase totuşi o civilizaţie selenară, şi eu o descope­risem cel dintâi. Faptul că poate venisem cu vreo sută de milioane de ani prea târziu nu mă descumpănea; mă aflam aici şi era de ajuns.
Creierul meu a început să funcţioneze normal, să analizeze şi să-şi pună întrebări. Ce fel de construcţie era aceasta? Un sanctuar ― sau ceva pentru care limbajul meu nu avea un nume? Dacă era o construcţie, de ce atunci fusese ridicată într-un loc atât de inaccesi­bil? M-am întrebat dacă nu cumva fusese un templu şi mi-i puteam închipui pe adepţii vreunei stranii credinţe meditând acolo, implo-rându-şi zeii să-i izbăvească, în timp ce viaţa se retrăgea de pe Lună, odată cu oceanele ce mureau. Mii de rugăciuni înălţate în zadar...
Am înaintat câţiva paşi, dornic să cercetez mai amănunţit acest lucru, dar un fel de instinct m-a împiedicat să mă apropii prea mult. Aveam unele noţiuni de arheologie şi am încercat să ghicesc gradul de cultură al civilizaţiei care netezise acest munte şi durase scânte­ietoare suprafeţe, atât de orbitoare încă.
Egiptenii le-ar fi putut face, dacă muncitorii lor ar fi deţinut strani­ile materiale pe care le-au folosit aceşti cu mult mai străvechi arhitecţi. Din pricina micimii piramidei, nu mi-a dat prin gând că ar fi fost po­sibil să contemplu opera unei rase mai avansate decât a mea. Ide­ea că pe Lună existase inteligenţă era încă prea formidabilă, iar orgoliul îmi interzicea să fac umilitorul salt final.
Pe urmă, am remarcat ceva care mi-a ridicat părul măciucă, ceva atât de banal şi atât de nevinovat încât cei mai mulţi nici n-ar fi observat. Am spus că platoul purta cicatricile schijelor meteoritice; în acelaşi timp, el era acoperit şi de câţiva centimetri de praf cos­mic, aşternut întotdeauna pe suprafaţa lumilor unde nu suflă nici un vânt care să-l risipească. Cu toate acestea, praful şi scrijeliturile meteoriţilor se întrerupeau foarte brusc, trasând un cerc larg în jurul micii piramide, ca şi cum un zid invizibil ar fi protejat-o împotriva timpului şi spaţiului.
Glasul cuiva se auzea în receptor şi mi-am dat seama că Garnett mă chema de câtva timp. M-am împleticit până la marginea falezei şi i-am făcut semn să vină şi el, neîndrăznind să vorbesc. Apoi m-am întors până la acel cerc desenat în pulbere. Am cules un fragment de rocă spartă şi l-am aruncat încetişor spre scăpărătoarea enig­mă. N-aş fi fost surprins dacă piatra ar fi dispărut în acest nevăzut obstacol, dar ea a părut să lovească suprafaţa netedă a unei emi­sfere şi a căzut lent pe sol.
Înţelegeam că priveam ceva ce n-avea încă un echivalent în an­tichitatea speciei mele. Nu era un monument, ci o maşină care se apăra cu ajutorul unor forţe ce sfidaseră Eternitatea. Aceste forţe, oricare ar fi fost ele, operau încă, şi poate că deja mă apropiasem prea mult. M-am gândit la toate radiaţiile pe care omul le captase şi le domesticise de-a lungul secolelor. Ţinând cont de toate cunoş­tinţele mele, era posibil să fiu tot atât de irevocabil condamnat ca şi când aş fi pătruns în spaţiul tăcut şi ucigător al unei pile atomice neizolate.
Îmi amintesc că m-am întors spre Garnett, care mi se alăturase, iar acum stătea nemişcat. Părea să fi uitat cu totul de mine; de ace­ea, fără să-l stânjenesc, m-am dus până la marginea falezei, silindu-mă să-mi adun gândurile. Acolo, sub mine, se întindea Mare Crisium ― într-adevăr, Marea Crizelor ― stranie şi neliniştitoare pen­tru cei mai mulţi oameni, dar de o calmantă familiaritate pentru mine. Mi-am înălţat ochii spre secera Pământului, culcat în leagănu-i de stele, şi m-am întrebat ce se adăpostea sub norii lui, atunci când necunoscuţii constructori săvârşiseră aici opera lor. Să fi fost jungla înăbuşitoare din vremea Carboniferului, ţărmul pustiu peste care primele amfibii au fost nevoite să se târască pentru a cuceri Pămân­tul, sau chiar îndelunga solitudine de dinainte de apariţia vieţii?
Nu mă întrebaţi de ce n-am ghicit mai grabnic adevărul, care acum pare atât de evident. Robit de prima impresie stârnită de des­coperirea mea, socotisem fără şovăire că această apariţie crista­lină fusese construită de fiinţe ce aparţineau trecutului îndepărtat al Lunii; fără de veste însă, cu o forţă de neînvins, mi s-a impus con­vingerea că ei erau tot atât de străini de Lună ca şi mine însumi.
În douăzeci de ani, nu dăduserăm peste nici o urmă de viaţă, exceptând unele plante degenerate. Nici o civilizaţie selenară, ori­care i-ar fi fost destinul, n-ar fi putut să lase doar un singur semn al existenţei sale.
Am privit din nou strălucitoarea piramidă şi ea mi s-a părut şi mai îndepărtată de tot ce avea legătură cu Luna. Şi, deodată, m-am pomenit scuturat de un râs nebun, isteric, născut din surescitare şi extrema oboseală. Mi-am imaginat că mica piramidă mi se adresa: "Regret, nici eu nu sunt de aici".
Am muncit timp de douăzeci de ani ca să spargem invizibila ca­rapace şi să ajungem la maşina dinăuntrul acelor ziduri de cristal. Ceea ce n-am fost în stare să pricepem am izbutit până la urmă să distrugem, graţie sălbaticei puteri a energiei atomice, şi am avut ocazia să văd fragmente din misteriosul obiect scânteietor pe care-l descoperisem pe munte.
N-au nici un sens. Mecanismele piramidei ― dacă într-adevăr sunt mecanisme ― aparţin unei tehnologii care depăşeşte de departe posibilităţile noastre, poate chiar unei tehnologii a forţelor parapsi­hologice.
Misterul e cu atât mai obsedant cu cât celelalte planete au fost atinse, şi cu cât am obţinut dovezi că, în sistemul nostru solar, sin­gur Pământul a fost căminul unei vieţi inteligente. Este, de aseme­nea, imposibil să fie vorba despre o realizare a unei defuncte civilizaţii a planetei noastre, deoarece grosimea pulberii meteoritice de pe platou ne-a îngăduit să evaluăm vârsta maşinii. Ea a fost ridicată pe acest munte lunar înainte ca viaţa să fi răsărit din mările terestre.
Când planeta noastră a atins jumătate din vârsta ei actuală, ceva venind dinspre stele a străbătut sistemul solar, a lăsat acest semn al trecerii sale şi apoi s-a întors de unde a plecat. Până în clipa în care am distrus-o, maşina îndeplinea încă scopul prevăzut de con­structorii ei ― şi iată ce presupun eu despre acest scop.
Aproape o sută de mii de milioane de stele se rotesc în cercul Căii Lactee. Astfel, foarte demult, alte seminţii din preajma altor sori trebuie să fi urcat cu greu şi să fi depăşit culmile atinse de noi. Gândiţi-vă la acele civilizaţii care, situate în noaptea timpului, pe când zidirea cosmică se afla încă la început, erau stăpâne pe un Univers atât de tânăr încât viaţa năpădise doar o mână de lumi. Destinul lor însemnase o singurătate cum nu ne-o putem închipui, singurătatea unor zei scrutând infinitul şi negăsind pe nimeni cu care să-şi împartă gândurile.
Ei trebuie să fi scormonit galaxiile la fel cum noi am scormonit planetele. Pretutindeni existau lumi, dar pustii sau locuite de forme târâtoare, fără inteligenţă. Aşa era Pământul nostru, cu cerul încă mânjit de fumul marilor vulcani, pe când prima navă trimisă de po­poarele zorilor s-a ivit din hăul de dincolo de Pluton. Ea n-a luat în seamă planetele exterioare îngheţate, ştiind că viaţa n-avea nici o şansă să se dezvolte, în plenitudinea sa, acolo; s-a oprit însă prin­tre cele interioare, care, încălzindu-se în vatra Soarelui, aşteptau să înceapă istoria.
Acei rătăcitori trebuie să fi scrutat Pământul, care gravita în îngusta zonă de securitate dintre foc şi gheaţă, şi să fi intuit că, dintre copiii Soarelui, el era preferatul. Acolo, în viitorul îndepărtat, avea să ră­sară inteligenţa; dar existau încă nenumărate stele şi era posibil ca ei să nu mai revină niciodată în acest ungher sideral.
Astfel, lăsaseră o sentinelă, una dintre milioanele risipite în Uni­vers, veghind asupra tuturor lumilor ce făgăduiau viaţă. Era un far care, de-a lungul erelor, semnalizase statornic faptul că nimeni nu le descoperise.
Poate că veţi înţelege acum de ce această piramidă de cristal a fost durată pe Lună şi nu pe Pământ. Arhitecţii ei nu se preocupau de rasele ce încă se luptau să scape din ghearele barbariei. Civilizaţia noastră nu-i interesa decât în măsura în care dovedeam că eram capabili să supravieţuim, învingând spaţiul şi eliberându-ne astfel de Pământ, leagănul nostru, lată provocarea pe care, mai curând sau mai târziu, trebuie s-o înfrunte toate rasele inteligente. Şi e o îndoită provocare; ea depinde de drumul pe care va păşi cucerirea energiei atomice, de alegerea supremă între viaţă şi moarte.
Odată ieşiţi din această criză, pentru noi n-a mai fost decât o chestiune de timp ca să descoperim piramida şi s-o forţăm să ne destăinuiască taina sa. Acum, când semnalele ei au încetat, cei care le vegheau se vor întoarce spre Pământ. Poate vor voi să ajute civilizaţia noastră, aflată încă în plină copilărie. Ei însă trebuie să fie foarte, foarte bătrâni, şi adesea bătrânii sunt teribil de geloşi pe cei tineri...
Nu mai pot privi acum Calea Lactee fără să nu mă întreb dinspre ce nor stelar au pornit mesagerii la drum. Dacă-mi veţi ierta acest clişeu, noi am tras semnalul de alarmă şi singurul lucru pe care-l mai putem face este să aşteptăm.
Nu cred că vom aştepta mult timp.
------------------------------". Pilotul nostru, în costumul său spaţial, se şi afla afară, unde inspecta şeni­lele. Asistentul meu, Louis Garnett, stătea la postul de control şi adăuga în grabă câteva informaţii în jurnalul de bord.
Ca toate gospodinele Pământului, tot aşteptând în picioare, lân­gă tigaie, rumenirea cârnaţilor, îmi lăsam privirile să rătăcească pe meterezele munţilor care schiţau conturul orizontului sudic, pierzân­du-se către infinit, spre est şi spre vest. Păreau doar la doi-trei kilo­metri de noi, dar eu ştiam că cel mai apropiat se afla la treizeci de kilometri. Pe Lună, fireşte, distanţa nu estompează detaliile: nici o ceaţă, oricât de imperceptibilă, nu îndulceşte şi nu transfigurează lucrurile care, pe Pământ, se topesc în depărtare. Aceşti munţi înalţi de trei mii de metri se ridicau atât de abrupt de parcă, odinioară, vreo erupţie subterană îi făcuse să ţâşnească din scoarţa în fuziu­ne. Nici nu puteai să vezi poalele celui mai apropiat, din cauza pu­ternicei curburi a suprafeţei, căci Luna este un astru mic, foarte mic, şi din locul unde mă aflam, nu mă despărţeau de orizont mai mult de trei kilometri.
Mi-am îndreptat privirile spre piscurile pe care nici un om nu le escaladase vreodată, spre aceste piscuri care, înainte de naşterea vieţii pe Pământ, contemplaseră trista retragere a oceanelor, ce ducea cu ea şi speranţa în apariţia unei lumi. Soarele izbea metere­zele cu o strălucire care rănea ochii, în timp ce, puţin mai sus, stele­le sticleau neclintite pe un cer mai negru decât în miezul unei nopţi de iarnă pe Pământ.
Întorcându-mi privirea, am zărit o lucire metalică pe vârful mu­chiei unui mare promontoriu care înainta în mare, vreo cincizeci de kilometri la vest. Era un punct luminos fără dimensiuni, ca şi când o stea fusese smulsă de pe cer, de una dintre acele crâncene creste. Iniţial mi-am închipuit că suprafaţa netedă a unei stânci înalte prin­dea lumina Soarelui şi mi-o reflecta în ochi. Nu era ceva neobişnuit. Când Luna intră în al doilea pătrar, observatorii de pe Pământ pot uneori să vadă marile lanţuri ale Oceanului Furtunilor (Oceanus Procellerum) scăldate de o irizaţie alb-albăstrie, în vreme ce lumina Soarelui ţâşneşte din coastele lor şi sare dintr-o lume într-altă. Dar eu eram curios să ştiu ce fel de rocă putea scânteia acolo, sus, atât de intens: am suit în turela de observaţie şi am orientat telescopul nostru de zece centimetri, spre vest.
Ceea ce am văzut a fost de-ajuns ca să-mi lase gura apă. Conturându-se clar în câmpul meu vizual, vârfurile munţilor dădeau impresia că se aflau doar la un kilometru, dar ceea ce capta razele Soarelui era prea mic pentru a fi identificat. Totuşi, părea să aibă o deconcertantă simetrie, iar culmea pe care se găsea era ciudat de plată. Am cercetat o bucată de vreme această enigmă scânteietoa­re, obosindu-mi ochii tot scrutând spaţiul, până ce un miros de ars venit dinspre bucătărie m-a avertizat că deliciosii cârnaţi ce urmau să ne astâmpere foamea străbătuseră de pomană patru sute de mii de kilometri.
Toată dimineaţa, am dezbătut problema drumului de-a curmezişul Mării Crizelor, în vreme ce, în vest, munţii se înălţau către firma­ment. Chiar când prospectam afară, în combinezoanele noastre cosmice, discuţia continua prin radio. Era absolut sigur, îmi spu­neau colegii, că niciodată nu existase pe Lună vreo formă de viaţă inteligentă. Acolo nu apăruseră decât câteva plante primitive şi strămoşii lor ceva mai puţin degeneraţi. Eu ştiam asta, ca toţi confraţii mei, dar sunt momente când unui om de ştiinţă nu trebuie să-i fie frică să facă pe prostul.
― Ascultaţi, am spus în cele din urmă, mă voi căţăra până acolo sus, fie şi numai pentru liniştea mea sufletească. Muntele nu e mai înalt de patru mii de metri ― deci ar măsura mai puţin de o mie, în gravitaţie terestră. Toată plimbarea asta mă poate costa douăzeci de ore. Oricum, dintotdeauna am dorit să mă urc pe aceşti munţi, aşa că am o scuză foarte bună.
― Dacă nu-ţi vei frânge gâtul, îmi zise Garnett, vei deveni batjo­cura expediţiei când ne vom întoarce la bază. De acum înainte, acest munte va purta numele de "Păcăleala lui Willson".
― Nu-mi voi frânge gâtul, am declarat hotărât. Cine a escaladat primul Pico şi Helicon?
― Parcă pe atunci erai ceva mai tânăr..., interveni, cu blândeţe, Louis.
― lată, am răspuns foarte demn, încă un excelent motiv ca să mă duc.
În noaptea aceea, ne-am culcat devreme, după ce am înaintat cu tractorul până la mai puţin de un kilometru de promontoriu. Garnett urma să mă însoţească a doua zi; era un bun alpinist şi venea ade­seori cu mine în astfel de aventuri. În ceea ce-l privea pe pilotul nostru, acesta era fericit să-şi păzească maşina.
La prima vedere, falezele păreau de neînvins, dar pentru cineva dotat cu simţul altitudinilor, escaladarea este uşoară pe un corp ceresc unde toate lucrurile şi fiinţele sunt reduse la o şesime din greutatea lor. Pentru alpinismul selenar, adevărata primejdie o con­stituie încrederea excesivă în sine: să cazi, pe Lună, de la două sute de metri, e tot atât de mortal ca şi când te-ai prăbuşi de la treizeci de metri, pe Pământ.
Prima noastră haltă am făcut-o pe un mare pinten la aproximativ o mie două sute de metri deasupra podişului. Căţărarea nu fusese prea dificilă, dar membrele îmi înţepeniseră din pricina efortului neobişnuit; de aceea eram fericit că mă puteam odihni. Încă mai vedeam tractorul, infimă gânganie de metal plasată la picioarele falezei, şi l-am anunţat pe pilot unde ajunseserăm, înainte de a ne relua ascensiunea.
Pe măsură ce orele au trecut, orizontul s-a lărgit şi o parte tot mai întinsă din şesul cel mare a devenit vizibilă. Acum puteam cuprinde cu privirea o distanţă de optzeci de kilometri, reuşind să disting până şi vârfurile munţilor de pe ţărmul opus al mării, aflat la peste o sută cincizeci de kilometri de noi. Puţine din şesurile lunare sunt atât de netede precum Marea Crizelor, şi aproape ne puteam imagina că la trei kilometri sub noi se întindea un ocean de apă, nu de piatră. Iluzia era risipită doar de un grup de cratere situate aproape de orizont.
Ţinta noastră era încă invizibilă, fiind situată dincolo de creasta muntelui; în prezent, ne călăuzeam după hărţi, folosind Pământul drept reper. Aflată spre est, uriaşa seceră argintie, intrată deja în primul pătrar, atârna jos, deasupra câmpiei. Soarele şi stelele a-veau să-şi urmeze drumul lent peste boltă, dispărând în cele din urmă, dar Pământul avea să rămână de-a pururi acolo, fără să se clintească din poziţia lui, crescând şi micşorându-se odată cu tre­cerea anilor şi anotimpurilor. Peste zece zile, avea să devină un disc orbitor, scăldând bolovanii aceştia în strălucirea lui de la miezul nopţii, de cincizeci de ori mai puternică decât cea a Lunii pline. Noi însă trebuia să ieşim dintre munţi cu mult înainte de lăsarea nopţii ― în caz contrar, urma să rămânem pe vecie acolo.
În interiorul combinezoanelor noastre, era o răcoare agreabilă, căci elementele frigorifice combăteau violenta dogoare solară şi ne eliminau transpiraţia. Nu vorbeam decât arareori, doar când aveam să ne comunicăm vreo indicaţie sau când discutam despre cel mai bun drum pe care trebuia să-l urmăm. Habar n-aveam ce gândea Garnett; în schimb, cum era şi firesc, mă bătea la cap că era cea mai nebunească aventură din viaţa lui. Într-un fel, eram de acord cu el, dar bucuria suişului, ideea că nicicând vreun om nu mai călcase pe acolo şi viziunea exaltantă a peisajului ― toate astea reuşeau să mă facă fericit.
Nu cred că m-am arătat prea emoţionat când am văzut în faţa noastră peretele de stâncă pe care îl cercetasem mai înainte prin telescop, de la patruzeci şi cinci de kilometri. Se înălţa la douăzeci de metri deasupra capetelor noastre şi, acolo, pe acel platou, se afla obiectul ce mă atrăsese spre dezolantele înălţimi. După toate aparenţele, nu era altceva decât un bolovan pe care căderea unui meteorit îl sfărâmase cu mii de ani în urmă, cu planurile de clivaj precise încă şi strălucitoare în incoruptibila şi imuabila tăcere.
Pe versant, nu existau prize. Braţele istovite au părut să-şi regă­sească puterea când am învârtit deasupra capului mica ancoră de metal cu trei dinţi şi am lansat-o către stele. Prima oară nu s-a prins, ci a alunecat încet în momentul în care am tras coarda; la a treia încercare, dinţii ei s-au înfipt bine, iar greutatea trupurilor noastre n-a reuşit s-o clintească.
Garnett mă privea cu teamă. Vedeam că voia să treacă primul, dar, surâzându-i prin vizorul căştii, am clătinat din cap. Fără să mă grăbesc, am început ascensiunea finală.
Cu costum cu tot, n-aveam mai mult de douăzeci de kilograme; de aceea, ridicând o mână după alta, m-am tras până la cornişă. Acolo, am răsuflat adânc şi i-am făcut semn tovarăşului meu; pe urmă, m-am căţărat pe platformă şi, în picioare, mi-am întors ochii spre ceea ce se înălţa înaintea mea.
Trebuie să înţelegeţi că până în acea clipă fusesem aproape si­gur că nu aveam să dau peste ceva straniu. Fusesem aproape sigur, dar nu complet: tocmai această tulburătoare îndoială îmi dăduse ghes. Ei bine, nu mai exista nici o îndoială, dar obsesia abia începuse.
Mă aflam pe un platou lat de aproximativ treizeci de metri. Odi­nioară, acesta fusese neted ― prea neted pentru a fi natural ― dar meteoriţii care, timp de nenumărate ere, căzuseră pe suprafaţa lui, i-o crestaseră şi i-o sfârtecaseră. Acel platou fusese nivelat pentru a susţine o structură scânteietoare, piramidală, de două ori mai înaltă decât un om şi încastrată în stâncă aidoma unui gigantic giuvaier şlefuit.
Probabil că nici un fel de emoţie nu mi-a invadat spiritul, pe dura­ta primelor secunde. Apoi, mi-am simţit inima bătându-mi în piept şi mi-am dat seama că mă invadase o bucurie ciudată, inexprimabilă. Căci iubeam Luna, iar acum ştiam că nu numai muşchilor târâtori din circurile Aristarc şi Eratosthene le dăduse ea viaţă în tinereţe. Vechiul vis al primilor exploratori, hulit şi discreditat cu perseverenţă, era adevărat. Existase totuşi o civilizaţie selenară, şi eu o descope­risem cel dintâi. Faptul că poate venisem cu vreo sută de milioane de ani prea târziu nu mă descumpănea; mă aflam aici şi era de ajuns.
Creierul meu a început să funcţioneze normal, să analizeze şi să-şi pună întrebări. Ce fel de construcţie era aceasta? Un sanctuar ― sau ceva pentru care limbajul meu nu avea un nume? Dacă era o construcţie, de ce atunci fusese ridicată într-un loc atât de inaccesi­bil? M-am întrebat dacă nu cumva fusese un templu şi mi-i puteam închipui pe adepţii vreunei stranii credinţe meditând acolo, implo-rându-şi zeii să-i izbăvească, în timp ce viaţa se retrăgea de pe Lună, odată cu oceanele ce mureau. Mii de rugăciuni înălţate în zadar...
Am înaintat câţiva paşi, dornic să cercetez mai amănunţit acest lucru, dar un fel de instinct m-a împiedicat să mă apropii prea mult. Aveam unele noţiuni de arheologie şi am încercat să ghicesc gradul de cultură al civilizaţiei care netezise acest munte şi durase scânte­ietoare suprafeţe, atât de orbitoare încă.
Egiptenii le-ar fi putut face, dacă muncitorii lor ar fi deţinut strani­ile materiale pe care le-au folosit aceşti cu mult mai străvechi arhitecţi. Din pricina micimii piramidei, nu mi-a dat prin gând că ar fi fost po­sibil să contemplu opera unei rase mai avansate decât a mea. Ide­ea că pe Lună existase inteligenţă era încă prea formidabilă, iar orgoliul îmi interzicea să fac umilitorul salt final.
Pe urmă, am remarcat ceva care mi-a ridicat părul măciucă, ceva atât de banal şi atât de nevinovat încât cei mai mulţi nici n-ar fi observat. Am spus că platoul purta cicatricile schijelor meteoritice; în acelaşi timp, el era acoperit şi de câţiva centimetri de praf cos­mic, aşternut întotdeauna pe suprafaţa lumilor unde nu suflă nici un vânt care să-l risipească. Cu toate acestea, praful şi scrijeliturile meteoriţilor se întrerupeau foarte brusc, trasând un cerc larg în jurul micii piramide, ca şi cum un zid invizibil ar fi protejat-o împotriva timpului şi spaţiului.
Glasul cuiva se auzea în receptor şi mi-am dat seama că Garnett mă chema de câtva timp. M-am împleticit până la marginea falezei şi i-am făcut semn să vină şi el, neîndrăznind să vorbesc. Apoi m-am întors până la acel cerc desenat în pulbere. Am cules un fragment de rocă spartă şi l-am aruncat încetişor spre scăpărătoarea enig­mă. N-aş fi fost surprins dacă piatra ar fi dispărut în acest nevăzut obstacol, dar ea a părut să lovească suprafaţa netedă a unei emi­sfere şi a căzut lent pe sol.
Înţelegeam că priveam ceva ce n-avea încă un echivalent în an­tichitatea speciei mele. Nu era un monument, ci o maşină care se apăra cu ajutorul unor forţe ce sfidaseră Eternitatea. Aceste forţe, oricare ar fi fost ele, operau încă, şi poate că deja mă apropiasem prea mult. M-am gândit la toate radiaţiile pe care omul le captase şi le domesticise de-a lungul secolelor. Ţinând cont de toate cunoş­tinţele mele, era posibil să fiu tot atât de irevocabil condamnat ca şi când aş fi pătruns în spaţiul tăcut şi ucigător al unei pile atomice neizolate.
Îmi amintesc că m-am întors spre Garnett, care mi se alăturase, iar acum stătea nemişcat. Părea să fi uitat cu totul de mine; de ace­ea, fără să-l stânjenesc, m-am dus până la marginea falezei, silindu-mă să-mi adun gândurile. Acolo, sub mine, se întindea Mare Crisium ― într-adevăr, Marea Crizelor ― stranie şi neliniştitoare pen­tru cei mai mulţi oameni, dar de o calmantă familiaritate pentru mine. Mi-am înălţat ochii spre secera Pământului, culcat în leagănu-i de stele, şi m-am întrebat ce se adăpostea sub norii lui, atunci când necunoscuţii constructori săvârşiseră aici opera lor. Să fi fost jungla înăbuşitoare din vremea Carboniferului, ţărmul pustiu peste care primele amfibii au fost nevoite să se târască pentru a cuceri Pămân­tul, sau chiar îndelunga solitudine de dinainte de apariţia vieţii?
Nu mă întrebaţi de ce n-am ghicit mai grabnic adevărul, care acum pare atât de evident. Robit de prima impresie stârnită de des­coperirea mea, socotisem fără şovăire că această apariţie crista­lină fusese construită de fiinţe ce aparţineau trecutului îndepărtat al Lunii; fără de veste însă, cu o forţă de neînvins, mi s-a impus con­vingerea că ei erau tot atât de străini de Lună ca şi mine însumi.
În douăzeci de ani, nu dăduserăm peste nici o urmă de viaţă, exceptând unele plante degenerate. Nici o civilizaţie selenară, ori­care i-ar fi fost destinul, n-ar fi putut să lase doar un singur semn al existenţei sale.
Am privit din nou strălucitoarea piramidă şi ea mi s-a părut şi mai îndepărtată de tot ce avea legătură cu Luna. Şi, deodată, m-am pomenit scuturat de un râs nebun, isteric, născut din surescitare şi extrema oboseală. Mi-am imaginat că mica piramidă mi se adresa: "Regret, nici eu nu sunt de aici".
Am muncit timp de douăzeci de ani ca să spargem invizibila ca­rapace şi să ajungem la maşina dinăuntrul acelor ziduri de cristal. Ceea ce n-am fost în stare să pricepem am izbutit până la urmă să distrugem, graţie sălbaticei puteri a energiei atomice, şi am avut ocazia să văd fragmente din misteriosul obiect scânteietor pe care-l descoperisem pe munte.
N-au nici un sens. Mecanismele piramidei ― dacă într-adevăr sunt mecanisme ― aparţin unei tehnologii care depăşeşte de departe posibilităţile noastre, poate chiar unei tehnologii a forţelor parapsi­hologice.
Misterul e cu atât mai obsedant cu cât celelalte planete au fost atinse, şi cu cât am obţinut dovezi că, în sistemul nostru solar, sin­gur Pământul a fost căminul unei vieţi inteligente. Este, de aseme­nea, imposibil să fie vorba despre o realizare a unei defuncte civilizaţii a planetei noastre, deoarece grosimea pulberii meteoritice de pe platou ne-a îngăduit să evaluăm vârsta maşinii. Ea a fost ridicată pe acest munte lunar înainte ca viaţa să fi răsărit din mările terestre.
Când planeta noastră a atins jumătate din vârsta ei actuală, ceva venind dinspre stele a străbătut sistemul solar, a lăsat acest semn al trecerii sale şi apoi s-a întors de unde a plecat. Până în clipa în care am distrus-o, maşina îndeplinea încă scopul prevăzut de con­structorii ei ― şi iată ce presupun eu despre acest scop.
Aproape o sută de mii de milioane de stele se rotesc în cercul Căii Lactee. Astfel, foarte demult, alte seminţii din preajma altor sori trebuie să fi urcat cu greu şi să fi depăşit culmile atinse de noi. Gândiţi-vă la acele civilizaţii care, situate în noaptea timpului, pe când zidirea cosmică se afla încă la început, erau stăpâne pe un Univers atât de tânăr încât viaţa năpădise doar o mână de lumi. Destinul lor însemnase o singurătate cum nu ne-o putem închipui, singurătatea unor zei scrutând infinitul şi negăsind pe nimeni cu care să-şi împartă gândurile.
Ei trebuie să fi scormonit galaxiile la fel cum noi am scormonit planetele. Pretutindeni existau lumi, dar pustii sau locuite de forme târâtoare, fără inteligenţă. Aşa era Pământul nostru, cu cerul încă mânjit de fumul marilor vulcani, pe când prima navă trimisă de po­poarele zorilor s-a ivit din hăul de dincolo de Pluton. Ea n-a luat în seamă planetele exterioare îngheţate, ştiind că viaţa n-avea nici o şansă să se dezvolte, în plenitudinea sa, acolo; s-a oprit însă prin­tre cele interioare, care, încălzindu-se în vatra Soarelui, aşteptau să înceapă istoria.
Acei rătăcitori trebuie să fi scrutat Pământul, care gravita în îngusta zonă de securitate dintre foc şi gheaţă, şi să fi intuit că, dintre copiii Soarelui, el era preferatul. Acolo, în viitorul îndepărtat, avea să ră­sară inteligenţa; dar existau încă nenumărate stele şi era posibil ca ei să nu mai revină niciodată în acest ungher sideral.
Astfel, lăsaseră o sentinelă, una dintre milioanele risipite în Uni­vers, veghind asupra tuturor lumilor ce făgăduiau viaţă. Era un far care, de-a lungul erelor, semnalizase statornic faptul că nimeni nu le descoperise.
Poate că veţi înţelege acum de ce această piramidă de cristal a fost durată pe Lună şi nu pe Pământ. Arhitecţii ei nu se preocupau de rasele ce încă se luptau să scape din ghearele barbariei. Civilizaţia noastră nu-i interesa decât în măsura în care dovedeam că eram capabili să supravieţuim, învingând spaţiul şi eliberându-ne astfel de Pământ, leagănul nostru, lată provocarea pe care, mai curând sau mai târziu, trebuie s-o înfrunte toate rasele inteligente. Şi e o îndoită provocare; ea depinde de drumul pe care va păşi cucerirea energiei atomice, de alegerea supremă între viaţă şi moarte.
Odată ieşiţi din această criză, pentru noi n-a mai fost decât o chestiune de timp ca să descoperim piramida şi s-o forţăm să ne destăinuiască taina sa. Acum, când semnalele ei au încetat, cei care le vegheau se vor întoarce spre Pământ. Poate vor voi să ajute civilizaţia noastră, aflată încă în plină copilărie. Ei însă trebuie să fie foarte, foarte bătrâni, şi adesea bătrânii sunt teribil de geloşi pe cei tineri...
Nu mai pot privi acum Calea Lactee fără să nu mă întreb dinspre ce nor stelar au pornit mesagerii la drum. Dacă-mi veţi ierta acest clişeu, noi am tras semnalul de alarmă şi singurul lucru pe care-l mai putem face este să aşteptăm.
Nu cred că vom aştepta mult timp.
------------------------------

"Daca te voi uita vreodata, Pamant..."

Arthur C. Clarke

Când Marvin a împlinit zece ani, tatăl l-a dus prin coridoarele lungi şi răsunătoare care urcau prin Administrativ şi Energetic, până au ajuns în sfârşit la nivelurile cele mai de sus, prin vegetaţia dezvoltându-se cu rapiditate, a Fermelor. Lui Marvin îi plăcea aici; era amuzant să urmărească plantele uriaşe şi subţiri cum se târau cu o ardoare aproape vizibilă spre lumina soarelui care, filtrată prin cupolele de plastic, cobora pentru a le întâlni. Mireasma vieţii se simţea la tot pasul, deşteptându-i în inimă doruri inexprimabile; acum nu mai respira aerul uscat şi răcoros specific nivelurilor rezidenţiale, purificat de orice arome, cu excepţia izului uşor înţepător de ozon. Dorea să mai poată întârzia aici, dar tata nu l-a lăsat. Au mers mai departe, până la intrarea Observatorului, pe care nu-l vizitase nicio­dată; totuşi nu s-au oprit şi Marvin a ştiut, cu o senzaţie de excitare nestăpânită, că mai rămăsese o singură destinaţie posibilă. Pentru prima dată în viaţă, avea să iasă Afară.
În sala imensă de întreţinere, existau o duzină de vehicule de teren, înzestrate cu anvelope-balon late şi cabine presurizate. Pro­babil că tata era aşteptat, fiindcă au fost conduşi de îndată la maşinuţa de cercetare de lângă gigantica uşă circulară a ecluzei. Încordat de nerăbdare, Marvin a luat loc în cabina strâmtă, în vreme ce tata a pornit motorul şi a verificat comenzile. Uşa interioară a ecluzei a glisat deschizându-se, apoi s-a închis înapoia lor; a auzit reducându-se treptat vuietul pompelor de aer, pe măsură ce presiu­nea scădea spre zero. După aceea, s-a aprins indicatorul "Vid", uşa exterioară s-a deschis, şi înaintea lui Marvin a apărut tărâmul în care nu pătrunsese niciodată.
Îl văzuse, desigur, în fotografii: privise de o sută de ori astfel de imagini pe ecranele de televiziune. Acum, însă, realitatea se întin­dea în jurul său, arzând sub soarele aprig care se târa atât de lent peste cerul mai negru decât cărbunele. S-a uitat spre vest, cât mai departe de splendoarea orbitoare a soarelui... şi a zărit stelele, aşa cum i se spusese, dar n-o crezuse niciodată cu adevărat. Le-a cer­cetat mult timp, minunându-se că puteau fi atât de luminoase şi totuşi atât de micuţe. Erau nişte punctuleţe nemişcate, ce nu pâl­pâiau, şi brusc şi-a reamintit câteva versuri citite într-o carte a tatei:
Steaua sus răsare
Ca o taină mare.
Ei bine, el cunoştea taina stelelor. Cel care făcuse comparaţia aceea nu fusese prea inteligent... A abandonat nedumeririle şi şi-a concentrat din nou atenţia asupra peisajului din jur.
Goneau cu aproape o sută şaizeci de kilometri pe oră, peste un şes neted, anvelopele-balon ridicând înapoia lor norişori de praf. Colonia nu se mai zărea nicăieri; în cele câteva minute cât privise stelele, domurile şi turnurile radio dispăruseră sub orizont. Existau totuşi alte semne ale prezenţei umane, deoarece, la mai puţin de doi kilometri în faţă, Marvin putea distinge structurile cu forme biza­re, adunate în jurul intrării unei mine. La răstimpuri, un fuior de va­pori se ridica dintr-un coş scund, dispersându-se instantaneu.
Au trecut pe lângă mină în câteva secunde; tata conducea cu o îndemânare îndrăzneaţă şi părea preocupat, de parcă ― era un gând straniu pentru un copil ― dorea să scape de ceva care-l sâcâia. Peste alte câteva minute, au ajuns la marginea platoului pe care fusese construită Colonia. Terenul cobora abrupt sub ei, într-o pantă ameţitoare al cărei capăt se pierdea în umbre. În faţă, cât vedeai cu ochii, se întindea un ţinut pustiu în care se învălmăşeau cratere, lanţuri muntoase şi râpe. Crestele munţilor, reflectând soarele aflat jos pe boltă, ardeau aidoma unor insule de foc într-un ocean de întuneric, iar deasupra lor, stelele continuau să sclipească la fel de imobile.
Mai departe nu se putea înainta... şi totuşi, exista un drum. Mar­vin şi-a încleştat pumnii când vehiculul s-a aplecat peste muchie şi a început lunga coborâre. După aceea, a zărit poteca şi s-a destins puţin. Se părea că şi alţi oameni mai trecuseră pe aici.
Noaptea s-a lăsat şocant de brusc, atunci când au traversat marginea umbrei şi soarele a dispărut înapoia coamei platoului. Perechea de faruri s-a aprins imediat, proiectând dungi alb-albastre pe stâncile din faţă, aşa încât nu mai era nevoie să verifice viteza cu care mergeau. Au călătorit ore întregi prin văioage şi pe lângă poa­lele unor munţi ale căror piscuri păreau că ating stelele, ieşind une­ori, pentru câteva clipe, în lumina soarelui, atunci când terenul suia.
Acum, în dreapta, se zărea un şes cutat şi colbuit, iar în stânga, cu meterezele şi terasele ridicându-se preţ de mulţi kilometri spre cer, se întindea un perete de munţi ce mărşăluiau în depărtare, până ce vârfurile lor se pierdeau sub marginea lumii. Nu se vedea nici un semn care să ateste că oamenii exploraseră cândva aceste ţinuturi, totuşi vehiculul a trecut la un moment dat pe lângă epava unei ra­chete, alături de care se afla o movilă de pietre având deasupra o cruce din metal.
Băiatului i se părea că munţii îşi continuau marşul la nesfârşit, dar, în cele din urmă, după multe ore, aceştia se terminară printr-un promontoriu uriaş şi prăpăstios, ce se înălţa abrupt din mijlocul unui pâlc de dealuri. Maşina a coborât într-o vale puţin adâncă, ce se arcuia într-o curbă prelungă spre versantul opus al lanţului muntos, şi atunci Marvin a început să înţeleagă că în faţa lor se petrecea ceva foarte ciudat.
Soarele se găsea acum jos, înapoia dealurilor din dreapta, aşadar valea ce se afla drept înainte ar fi trebuit să fie cufundată în beznă. Cu toate acestea, ea era scăldată într-o strălucire rece şi albă, ce se revărsa peste ţarcurile pe sub care treceau. Apoi, pe neaştep­tate, au ieşit în şes deschis şi sursa luminii s-a ivit în toată splendoa­rea ei.
Acum, după oprirea motoarelor, în micuţa cabină pogorâse liniştea. Unicele zgomote erau susurul slab al alimentatorului cu oxigen şi ocazionala trepidaţie metalică produsă de pereţii exteriori ai vehiculului, care-şi împrăştiau fluxul termic. Nici un pic de căldu­ră nu venea dinspre imensa seceră argintie care plutea imediat dea­supra orizontului îndepărtat, inundând ţinutul cu o lumină perlată. Era atât de strălucitoare încât, abia după câteva minute, Marvin i-a putut accepta provocarea şi a privit direct în sclipirea ei; totuşi, în cele din urmă, a reuşit să distingă contururile continentelor, limita ceţoasă a atmosferei şi insulele albe ale norilor. Şi chiar de la acea depărtare, a văzut scânteierea razelor de soare pe banchizele polare.
Spectacolul era minunat şi-i atrăgea sufletul peste abisul spaţiului. Acolo, în semiluna luminoasă, se găseau toate minunile pe care el nu le cunoscuse niciodată: nuanţele amurgurilor, oftatul oceanului pe nisipul plajelor, răpăitul ploii, binecuvântarea lină a ninsorii. Ele şi altele o mie ar fi trebuit să reprezinte moştenirea sa legitimă, însă băiatul le cunoştea doar din cărţi şi din înregistrări vechi, iar gândul acesta îi umplea inima cu tristeţea unui surghiunit.
De ce nu se mai puteau întoarce? Totul părea atât de paşnic sub bancurile de nori călători... Apoi, ochii lui Marvin s-au acomodat cu lumina orbitoare şi băiatul a observat că porţiunea discului aflată în beznă sclipea palid, cu o fosforescenţă malignă... şi şi-a amintit: privea rugul funerar al unei planete, epilogul radioactiv al Apocalip­sei. La patru sute de mii de kilometri distanţă, lucirea atomilor muri­bunzi continua să fie vizibilă, aidoma unui memento etern al trecutului funest. Aveau să treacă multe secole înainte ca strălucirea ucigaşă să dispară din pietre, iar viaţa să poată invada din nou lumea tăcută şi pustie.
După aceea, tata a început să vorbească, depănând istoria care până atunci nu însemnase pentru Marvin mai mult decât basmele auzite în copilărie. Multe lucruri nu izbutea să le înţeleagă; îi era imposibil să-şi imagineze configuraţia multicoloră a vieţii de pe pla­neta pe care n-o văzuse nicicând. Nu putea pricepe nici forţele care o distruseseră în final, lăsând în urma ei un singur supravieţuitor, Colonia, care scăpase graţie izolării ei. Cu toate acestea, a reuşit să-şi imagineze agonia acelor zile, când "coloniştii" aflaseră că na­vele de aprovizionare n-aveau să mai coboare niciodată pe cozi de foc printre stele, aducând daruri de acasă. Una câte una, staţiile radio îşi încetaseră apelurile; pe globul adumbrit, luminiţele oraşelor păliseră şi muriseră, iar ei rămăseseră singuri în cele din urmă, mai singuri decât fusese vreodată un grup de oameni, purtând în mâini­le lor viitorul rasei.
Urmaseră apoi anii de disperare şi necontenita bătălie pentru a supravieţui pe o lume ostilă şi neîmblânzită. Bătălia aceea fusese câştigată, deşi cu greutate; micuţa oază de viaţă se afla în siguranţă, înfruntând cele mai rele lucruri pe care le putea face Natura. Totuşi, dacă nu exista un ţel, un viitor căruia să i se dedice, Colonia avea să-şi piardă voinţa de a supravieţui, şi atunci nici o maşină, nici o artă şi nici o ştiinţă n-ar mai putea-o salva.
Abia atunci Marvin a priceput rolul pelerinajului. El n-avea să se plimbe niciodată pe malurile râurilor planetei legendare şi pierdute, nici n-avea să audă tunetele rostogolindu-se peste coamele rotunji­te ale dealurilor ei. Într-o bună zi ― cât de îndepărtată însă? ― copiii copiilor lui urmau să se întoarcă pentru a-şi revendica moştenirea. Până atunci, vânturile şi ploile vor fi curăţat otrăvurile din solurile pârjolite, purtându-le către oceane, iar în adâncurile apelor veninul se va fi diluat, nemaifiind în stare să facă nici un rău vieţii. Abia în acea zi, uriaşele nave care continuau să aştepte aici, pe şesurile tăcute şi colbuite, aveau să se înalţe iarăşi în spaţiu, pe drumul spre casă.
Acesta era visul; iar în altă zi, ceva mai apropiată ― Marvin a ştiut-o printr-o străfulgerare de intuiţie ― el urma să-l transmită fiului său, aici, exact în acelaşi loc, cu munţii înapoia lor şi cu lumina argintie a cerului scăldându-le chipurile.
Nu a privit îndărăt când s-au întors şi au pornit către Colonie, îndreptându-se spre cei de-un neam cu el, aflaţi în lungul exil, băia­tul nu rezista să vadă încă o dată măreţia îngheţată a secerii Pămân­tului pălind pe stâncile din jur...
--------------

al doilea rasarit

AL DOILEA RĂSĂRIT
Arthur C. Clarke


― Uite-i, rosti Eris, ridicându-şi membrele anterioare şi întorcân­du-se pentru a privi în jos, spre valea cea lungă.
Pentru o clipă, uitase de durere şi de amărăciune, astfel încât până şi Jeryl, a cărei minte era mai acordată cu mintea lui decât cu a oricărei alte fiinţe, de-abia ar fi putut să le detecteze. Exista chiar şi o nuanţă de blândeţe, trăsătură ce reamintea teribil de mult de acel Eris pe care-l cunoscuse în zilele dinaintea Războiului ― ve­chiul Eris, care acum părea îndepărtat şi pierdut, de parcă ar fi zăcut alături de toţi ceilalţi, pe câmpie.
Un talaz întunecat urca prin vale, descriind o mişcare ciudată, ezitantă, făcând pauze neregulate, urmate de zvâcniri bruşte. Avea marginile tivite cu auriul paznicilor atheleni, atât de teribil de puţini în comparaţie cu masa neagră a prizonierilor. Erau însă suficienţi pentru a îndeplini sarcina ce le revenea; trebuiau doar să îndrume fluviul orb pe făgaşul său nesigur. Cu toate acestea, la vederea atâtor mii de duşmani, Jeryl se pomeni tremurând şi, instinctiv, se apropie de tovarăşul ei, blana argintie atingând-o pe cea de aur. Eris nu dădu nici un semn că ar fi înţeles sau măcar că ar fi observat gestul.
Spaima dispăru pe măsură ce Jeryl văzu cât de lent se deplasa valul întunecat. I se spusese la ce să se aştepte, totuşi realitatea era mult mai teribilă decât tot ce-şi imaginase. Odată cu apropierea captivilor, ura şi amărăciunea i se şterseră din minte, fiind înlocuite de compasiune. Nimeni din rasa ei nu mai trebuia să se teamă de hoarda dezorientată şi nătângă ce era călăuzită, prin strâmtoare, în valea pe care n-avea s-o mai părăsească nicicând.
Paznicii nu făceau altceva decât să-i mâne pe prizonieri prin stri­găte de încurajare lipsite de noimă, semănând întrucâtva cu vorbe­le adresate de doici pruncilor prea fragezi pentru a le simţi gândurile. Oricât s-ar fi străduit, Jeryl nu putea desluşi nici urmă de raţiune în vreuna dintre miile de minţi care treceau atât de aproape de ea.
Lucrul acesta îi reaminti, mult mai clar decât orice altceva, de măreţia victoriei... dar şi de cea a înfrângerii. Mintea ei era îndeajuns de sensibilă pentru a detecta primele gânduri temătoare ale copiilor, oscilând la marginea conştiinţei. Duşmanii învinşi nu mai erau nici măcar copii, ci prunci cu trupuri de adulţi.
Acum, puhoiul trecea la doar câţiva metri. Pentru întâia oară, Jeryl îşi dădu seama cât de mari erau mithranenii în comparaţie cu neamul ei şi cât de minunat sclipea lumina sorilor gemeni pe măta­sea întunecată a corpurilor lor. La un moment dat, un specimen magnific, ridicându-se cu un cap deasupra iui Eris, se desprinse din rând şi veni greoi către ei, oprindu-se la câţiva paşi. Apoi se ghemui precum un copil pierdut şi înspăimântat şi începu să-şi mişte şovăiel­nic capul superb dintr-o parte în alta, căutând parcă ceva, fără să ştie exact ce anume. Pentru o clipă, ochii mari şi goi poposiră pe chipul lui Jeryl. Ea ştia că pentru mithraneni era la fel de frumoasă ca şi pentru propria-i rasă ― numai că trăsăturile inexpresive nu dezvăluiră nici un licăr de emoţie şi nici capul nu-şi încetă perma­nenta mişcare întrebătoare, lipsită de ţintă. În scurt timp, apăru un paznic nervos, ce împinse prizonierul înapoi printre tovarăşii lui.
― Hai să plecăm! se rugă Jeryl. Nu mai vreau să văd. De ce m-ai adus aici?
Ultimul gând fusese încărcat de reproş.
Eris porni să urce pantele ierboase în salturi uriaşe, pe care ea nici măcar nu spera să le imite, dar în timp ce se mişca, mintea lui îi răspunse. Gândurile continuau să-i fie blânde, deşi durerea dinapo­ia lor era prea intensă pentru a putea fi tăinuită.
― Vreau ca toţi, chiar şi tu, să vadă ce a trebuit să facem pentru a câştiga Războiul. Atunci poate că nu va mai exista aşa ceva, cât timp vom trăi.
O aştepta pe coama dealului, netulburat de violenţa nebunească a ascensiunii sale. Valul de prizonieri se găsea acum mult prea jos ca să poată fi distinse amănuntele înaintării chinuitoare. Jeryl se opri alături de el şi începu să pască vegetaţia firavă. Treptat, îşi revenea din şoc.
― Ce se va întâmpla cu ei? întrebă brusc, încă urmărită de amin­tirea superbului gigant lipsit de minte ce începea o captivitate pe care n-avea s-o înţeleagă niciodată.
― Pot fi învăţaţi să se hrănească, spuse Eris. Hrana din vale le ajunge pentru o jumătate de an, după care îi vom mâna mai departe. O să fie împovărător pentru resursele noastre, dar avem o obligaţie morală, ce a fost consemnată drept clauză în tratatul de pace.
― Nu pot fi vindecaţi niciodată?
― Nu. Minţile lor au fost complet distruse. Aşa vor rămâne până la moarte.
Urmă o tăcere prelungă. Jeryl îşi lăsă privirea să rătăcească peste colinele ce unduiau lin până la ţărmul oceanului. Între ele rămâneau spaţii goale, prin care putea întrezări îndepărtata linie albastră ce marca oceanul, apa misterioasă şi de netrecut. Azurul acesteia urma în curând să se întunece fiindcă soarele orbitor de alb apunea şi în scurt timp avea să rămână doar discul roşu, de sute de ori mai mare, însă luminând mult mai puţin decât tovarăşul său.
― Cred că n-am avut de ales, zise în cele din urmă Jeryl.
Vorbea mai degrabă pentru sine, totuşi lăsă destule gânduri să-i scape pentru a fi auzite de Eris.
― I-ai văzut, replică el scurt. Erau mai mari şi mai puternici decât noi. Chiar dacă-i depăşeam ca număr, ne-am fi aflat în impas ― în cele din urmă, cred că ne-ar fi înfrânt. Procedând aşa cum am făcut, am salvat câteva mii de la moarte... sau de mutilare.
Tonul amar îi revenise şi Jeryl nu îndrăzni să-l privească. Îşi ecra­nase adâncurile minţii, dar ea ştia că gândurile lui se învârteau în jurul ciotului de fildeş de pe frunte. Cu excepţia părţii finale, în Război se întrebuinţaseră doar două tipuri de arme: copitele tăioase ca la­mele ale micuţelor şi aproape inutilelor membre anterioare şi coar­nele de unicorni. Eris n-avea să mai poată lupta niciodată cu una dintre aceste arme, şi din pierderea aceea izvora o mare parte a durităţii posace care, uneori, îl făcea să-i rănească chiar şi pe cei ce-l iubeau.
Eris îşi fixase o întâlnire aici, deşi Jeryl nu avea habar despre cine putea fi vorba. Ştia prea bine că nu trebuia să-l tulbure când era mohorât, aşa că rămase tăcută lângă el, umbrele lor contopin­du-se şi alungindu-se hăt departe, pe coama dealului.
Jeryl şi Eris proveneau dintr-o rasă care, în cadrul loteriei Naturii, fusese mai norocoasă decât altele, fiind lipsită totuşi de una dintre cele mai importante trăsături. Aveau corpuri şi minţi puternice şi trăiau pe o planetă temperată şi fertilă. Conform criteriilor umane, arătau ciudat, fără să fie respingători. Trupurile lor zvelte, acoperite cu blană, se îngustau spre partea posterioară, terminându-se cu un singur membru, uriaş, cu care se puteau deplasa prin salturi lungi de zece metri. Cele două membre anterioare erau mult mai mici, slujind doar pentru sprijin şi echilibru. Se încheiau prin copite ascuţite ce puteau fi ucigaşe în luptă, dar nu aveau altă utilitate.
Atât athelenii, cât şi rudele lor, mithranenii, posedau puteri min­tale ce le permiseseră să dezvolte o matematică şi o filozofie ex­trem de avansate; cu toate acestea, nu aveau absolut nici un control asupra lumii fizice. Locuinţele, uneltele, îmbrăcămintea ― mai exact toate obiectele materiale ― le erau complet necunoscute. Pentru rasele care posedau mâini, tentacule sau alte mijloace de manipu­lare, cultura lor ar fi părut incredibil de limitată; graţie însă adaptabi­lităţii minţii şi puterii banalităţilor, ei îşi dădeau seama rareori de acest handicap şi nu-şi puteau imagina alt mod de viaţă. Era firesc să rătăcească în turme mari pe câmpiile mănoase, oprindu-se în locurile cu hrană abundentă şi să plece mai departe după ce nu mai rămânea nimic. Traiul nomad le oferise îndeajuns timp pentru filo­zofie şi unele arte. Deocamdată, puterile telepatice nu ajunseseră să-i lipsească de exprimarea prin viu grai; totodată, ei dezvoltaseră o muzică vocală complexă şi o coregrafie şi mai rafinată. Mândria lor cea mai mare o constituia însă domeniul gândirii: vreme de mii de generaţii, îşi trimiseseră minţile să rătăcească prin infinităţile ceţoase ale metafizicii. Despre fizică, sau despre alte ştiinţe mate­riale, ei nu ştiau nimic... acestea nici măcar nu existau pentru ei.
― Vine cineva, zise brusc Jeryl. Cine-i?
Eris nu se sinchisi să se uite, dar în răspunsul lui se simţi o undă de încordare:
― Aretenon. I-am acceptat invitaţia de a ne întâlni aici.
― Mă bucur. Cândva, aţi fost prieteni foarte buni... cearta voas­tră m-a afectat.
Eris râcâi solul cu copita, aşa cum făcea atunci când era stânjenit ori neliniştit.
― Mi-am pierdut cumpătul când m-a părăsit în timpul celei de-a cincea bătălii a Câmpiei. Desigur, pe atunci nu ştiam de ce trebuia să plece.
Ochii lui Jeryl se dilatară brusc de uimire şi înţelegere.
― Vrei să zici... că a avut o legătură cu Nebunia şi cu felul cum s-a sfârşit Războiul?
― Da. Foarte puţini cunoşteau mai multe lucruri despre minte decât el. Nu ştiu care i-a fost rolul, dar trebuie să fi fost unul impor­tant. Nu cred însă că ne va spune vreodată totul...
Aflat încă la o distanţă considerabilă, Areteron urca dealul în zig-zag, prin salturi mari. În scurt timp, ajunse lângă cei doi şi, in­stinctiv, îşi plecă fruntea pentru a atinge cornul lui Eris, în gestul universal al salutului. Se opri apoi, teribil de stânjenit ― şi urmă o pauză stingheritoare, până ce Jeryl îl salvă cu câteva remarci convenţionale.
Când Eris vorbi, Jeryl simţi cu uşurare plăcerea evidentă pe care el o încerca la revederea prietenului său, prima de la despărţirea lor furtunoasă în toiul Războiului. Ultima ei întâlnire cu Aretenon se petrecuse şi mai de mult, de aceea fu surprinsă să vadă cât de mult se schimbase. Era considerabil mai tânăr decât Eris... Însă nimeni n-ar fi ghicit-o acum. Pe alocuri, blana lui, cândva aurie, se întune­case odată cu vârsta şi, într-o scânteiere a vechiului său umor, Eris observă că în curând nimeni n-avea să-l mai poată deosebi de un mithranean.
Aretenon surâse.
― Aşa ceva mi-ar fi fost de folos în ultimele săptămâni. Tocmai le-am străbătut ţara, ajutând la strângerea Rătăcitorilor. Noi nu eram foarte populari, după cum poate vă închipuiţi. Dacă ar fi ştiut cine sunt, probabil că nu m-aş mai fi întors viu... În ciuda armistiţiului.
― Nu-i aşa că n-ai fost tu principalul responsabil pentru Nebu­nie? întrebă Jeryl, incapabilă să-şi înfrâneze curiozitatea.
Pentru o clipă, avu senzaţia că în jurul minţii lui Aretenon se ridicară nişte pâcle groase, protectoare, ascunzându-i toate gân­durile de lumea exterioară. După aceea, răspunsul sosi, dar, fapt straniu, părând înăbuşit, transmis de la o depărtare neobişnuită în contactul telepatic.
― Nu, n-am fost eu conducătorul. Dar între mine şi... el n-au existat decât alţii doi.
― Fireşte, interveni Eris nerăbdător, eu sunt un simplu ostaş şi nu înţeleg toate lucrurile acestea. Totuşi, mi-ar face plăcere să ştiu cum anume aţi făcut-o. Evident, nici Jeryl şi nici eu n-am spune nimănui cele aflate.
Din nou, acelaşi văl se lăsă peste gândurile lui Aretenon, apoi se ridică extrem de puţin.
― Nu sunt prea multe lucrurile pe care am voie să vi le destăi­nui. După cum ştii, Eris, am fost dintotdeauna interesat de minte şi de felul cum lucrează ea. Mai ţii minte jocurile noastre din copilărie, când încercam să-ţi descopăr gândurile, iar tu te străduiai să mă opreşti? Şi cum, uneori, te făceam să acţionezi împotriva voinţei tale?
― Continui să cred, ripostă celălalt, că n-ai fi putut face asta unui străin şi că, în realitate, eu cooperam în mod inconştient.
― Era adevărat atunci... dar situaţia s-a schimbat. Dovada se află acolo jos, în vale.
Arătă spre ultimii mithraneni mânaţi de paznici. Valul întunecat aproape trecuse şi în curând intrarea văii urma să fie închisă.
― Pe măsură ce am crescut, continuă Aretenon, am petrecut tot mai mult timp examinând căile minţii şi încercând să descopăr de ce unii dintre noi ne pot cunoaşte atât de uşor gândurile, în vreme ce alţii n-o pot face niciodată, fiind nevoiţi să rămână de-a pururi izolaţi şi singuri, condamnaţi la o comunicare prin sunete sau ges­turi. Şi m-au mai fascinat acele puţine minţi care sunt în totalitate rătăcite, astfel încât posesorii lor par mai prejos decât nişte copii.
Începerea Războiului m-a silit să-mi abandonez studiile. Apoi, după cum ştii, am fost chemat pe neaşteptate în timpul celei de-a cincea bătălii. Nici chiar acum nu ştiu cu certitudine cine a fost res­ponsabil pentru asta. M-au dus într-un loc situat la mare depărtare de aici, unde am găsit un grup mic de gânditori, în majoritate cunoscuţi mie.
Planul era simplu... şi în acelaşi timp teribil. Încă de la începutu­rile rasei noastre, se ştia că două sau trei minţi legate laolaltă pu­teau fi folosite pentru a controla altă minte, dacă aceea era de acord, în felul în care eu obişnuiam să te manipulez odinioară. Din cele mai vechi timpuri, această putere s-a folosit în scopuri terapeutice. Acum am stabilit s-o utilizăm pentru a distruge...
Existau însă două dificultăţi principale. Una era legată de acea ciudată limitare a puterilor noastre telepatice normale ― faptul că, exceptând cazuri izolate, putem contacta la distanţă doar pe ci­neva cunoscut, comunicarea cu străinii având loc numai în pre­zenţa lor.
A doua problemă, şi cea mai dificilă, se referea la necesitatea co­masării mai multor minţi. Până atunci, niciodată nu putuseră fi cuplate mai mult de două sau trei. Modul în care am reuşit constituie princi­palul nostru secret ― ca întotdeauna, după ce s-a realizat, pare un lucru extrem de uşor; iar după ce am început, a fost mai simplu decât ne aşteptaserăm. Două minţi înseamnă mai mult decât dubla­rea capacităţii uneia singure, iar trei întrec cu mult triplarea uneia.
Relaţia matematică exactă este interesantă... Ştii cât de rapid creşte numărul de posibilităţi în care poate fi aranjat un grup de obiecte odată cu creşterea mărimii grupului? Ei bine, în acest caz exista o relaţie similară.
Astfel, în cele din urmă, am obţinut Mintea Compusă. La început, era instabilă şi o puteam menţine doar câteva secunde. Ea necesita o încordare extraordinară a resurselor noastre mintale ― chiar şi acum, o putem păstra numai timp de... În tot cazul, suficient.
Desigur, toate experimentele s-au desfăşurat în cel mai desăvârşit secret. Dacă noi puteam face asta, atunci şi mithranenii erau capa­bili de aşa ceva, fiindcă minţile lor sunt la fel de bune ca ale noastre. Capturaserăm o serie de prizonieri dintre ei şi i-am utilizat în experienţe.
Pentru o clipă, vălul ce ascundea gândurile intime ale lui Arete­non păru să tremure şi să se destrame, apoi acesta îşi recăpătă controlul de sine.
― Aceea a fost partea cea mai neplăcută. Era destul de rău să trimiţi nebunia într-un tărâm îndepărtat, însă infinit mai teribil atunci când zăreai cu propriii ochi efectele faptelor tale.
După ce ne-am perfecţionat tehnica, am făcut primul test la mare depărtare. Victima noastră era cineva pe care unul dintre prizonieri ― a cărui minte o stăpâneam ― îl cunoştea atât de bine încât îl pu­team identifica în mod complet, şi astfel distanţa nu mai reprezenta o problemă. Experimentul a fost încununat de succes şi nimeni nu ne-a suspectat implicarea.
Nu l-am mai repetat până când n-am fost siguri că atacul nostru avea să fie atât de copleşitor încât urma să pună capăt Războiului. Utilizând minţile prizonierilor, am identificat cam douăzeci de mi­thraneni, prietenii şi rudele acestora, mergând până la ultimul deta­liu, astfel încât îi puteam distruge cu uşurinţă. Pe măsură ce minţile lor au căzut sub atacurile noastre, ele ne-au oferit amănunte despre altele, şi astfel puterea ne-a sporit. Am fi putut realiza distrugeri mult mai mari, însă nu ne-am atins decât de masculi.
― Să fi fost acesta un lucru atât de milostiv? întrebă cu amărăciu­ne Jeryl.
― Poate că nu, dar trebuie neapărat amintit în favoarea noas­tră. Ne-am oprit de îndată ce duşmanii au solicitat pace şi, întrucât doar noi ştiam ce se petrecuse, ne-am dus în ţara lor pentru a limi­ta, în măsura posibilităţilor, dezastrul produs. De altfel, acesta n-a fost prea mare...
Se lăsă o tăcere prelungă. Valea era pustie acum, iar soarele alb apusese. Un vânt rece sufla peste dealuri, trecând mai depar­te, fără a putea fi urmat de nimeni, peste oceanul inaccesibil.
Apoi Eris vorbi, gândurile sale aproape şoptind în mintea lui Are­tenon:
― N-ai venit doar ca să-mi povesteşti toate astea, nu-i aşa? Mai e şi altceva.
Nu fusese o întrebare, ci o afirmaţie.
― Da, încuviinţă Aretenon, îţi aduc un mesaj ― unul care te va surprinde destul de mult. Este din partea lui Therodimus.
― Therodimus! Crezusem...
― Crezuseşi că e mort, sau şi mai rău: trădător. Nu este nici una, nici alta, deşi în ultimii douăzeci de ani a trăit în teritoriul duşmanilor. Mithranenii l-au tratat la fel ca noi şi i-au oferit tot ceea ce avea nevoie. I-au recunoscut capacităţile minţii ― mai mult, chiar pe dura­ta Războiului, nimeni nu s-a atins de el. Acum doreşte să te revadă.
Indiferent ce ar fi simţit Eris la auzul veştilor despre vechiul său profesor, el nu-şi trădă în nici un fel sentimentele. Poate că-şi rea­mintea de anii tinereţii, când Therodimus jucase, în modelarea minţii sale, un rol mai mare decât orice alt individ. Gândurile îi erau însă ferecate înaintea lui Aretenon, şi chiar a lui Jeryl.
― Ce a făcut în tot acest timp? întrebă el în cele din urmă. Şi de ce doreşte să mă vadă acum?
― Este o poveste lungă şi complicată, zise Aretenon. Trebuie să-ţi mărturisesc însă că Therodimus a făcut o descoperire aproa­pe la fel de remarcabilă ca a noastră... ba chiar s-ar putea să aibă consecinţe mai importante.
― Descoperire? Ce fel de descoperire?
Aretenon nu răspunse imediat, ci privi gânditor în lungul văii. Paznicii reveneau; numai câţiva aveau să rămână, ca să se ocupe de eventualii prizonieri rătăciţi.
― Eris, începu el, tu cunoşti istoria noastră în aceeaşi măsură ca mine. Considerăm că pentru a ajunge la actualul nivel de dezvolta­re a fost necesar cam un milion de generaţii... iar asta-i o durată uriaşă de timp! Aproape tot progresul pe care l-am înregistrat s-a datorat puterilor noastre telepatice. Fără ele, ne-am deosebi prea puţin de celelalte animale, care au atâtea asemănări, de neînţeles, cu noi. Suntem foarte mândri de filozofia şi matematica pe care le-am inventat, de muzică şi dans... Şi totuşi, te-ai gândit vreodată că s-ar putea să existe şi alte direcţii de dezvoltare culturală la care nici măcar n-am visat? Că în univers s-ar putea să existe şi alte forţe decât cele mintale?
― Nu înţeleg ce vrei să spui, replică Eris.
― Este greu de explicat şi nici nu voi încerca s-o fac. Nu vreau decât să-ţi spun următoarele: îţi poţi da seama cât de jalnic este controlul pe care-l exercităm asupra lumii exterioare şi cât de inutile sunt în realitate membrele noastre? Nu... nu poţi, fiindcă n-ai văzut lucrurile văzute de mine. Poate însă asta te va face să pricepi.
Configuraţia gândurilor lui Aretenon se modulă brusc într-o cheie minoră.
― Îmi amintesc cum, odată, am dat peste un mal acoperit de flori minunate dar ciudat alcătuite. Am dorit să văd cum erau în interior, aşa că am căutat să desfac una, ţinând-o între copite şi trăgând de ea cu dinţii. M-am străduit din nou şi din nou... însă n-am izbutit. În cele din urmă, pe jumătate înnebunit de furie, am călcat în picioare florile acelea, amestecându-le cu ţărâna.
Jeryl putea simţi nedumerirea din mintea lui Eris, dar îşi dădea seama că acesta era interesat şi doritor să afle mai multe.
― Am încercat şi eu asemenea sentimente, încuviinţă Eris. Dar ce putem face? Şi, la urma urmelor, este cu adevărat important? În acest univers există multe lucruri bune care nu sunt tocmai aşa cum le-am dori noi.
Aretenon zâmbi.
― Adevărat. Totuşi, Therodimus a găsit o cale de a modifica situaţia. Vrei să vii şi să te întâlneşti cu el?
― Trebuie să fie o călătorie lungă...
― E cam douăzeci de zile distanţă, şi va fi nevoie să trecem un râu.
Jeryl îl simţi pe Eris cutremurându-se. Athelenii detestau apa din simplul şi decisivul motiv că aveau oasele prea grele pentru a înota ― de aceea, se înecau imediat.
― Locuieşte în teritoriul duşman... iar mithranenii nu vor fi încân­taţi de prezenţa mea...
― Ba te respectă. Faptul de a te duce acolo poate fi chiar o idee foarte bună... un gest de prietenie.
― Dar e nevoie de mine aici!
― Îţi dau cuvântul meu că nici una dintre activităţile tale de aici nu-i atât de importantă ca mesajul pe care Therodimus îl are pentru tine... şi pentru întreaga lume.
Eris îşi ascunse gândurile câteva clipe, apoi le descoperi scurt:
— O să meditez la propunerea ta.

***

În mod surprinzător, Aretenon vorbi foarte puţin în numeroasele zile ale călătoriei. La răstimpuri, Eris îi testa protecţiile mintale prin atacuri lansate pe jumătate în joacă, respinse întotdeauna cu o măiestrie lipsită de efort. Nu mai adăugase nimic despre arma ce decisese soarta Războiului, însă Eris ştia că aceia care o inventa­seră nu s-au împrăştiat, continuând să stea ascunşi în locul lor se­cret. Refuzând să discute despre trecut, Aretenon pomenea adeseori despre viitor, cu precipitarea unuia care contribuise la modelarea lui şi nu era sigur dacă procedase bine. Precum mulţi alţii din nea­mul său, era obsedat de ceea ce făcuse, iar uneori sentimentul de vinovăţie îl copleşea. Uneori, spunea lucruri ce-l nedumereau pen­tru moment pe Eris, dar pe care urma să şi le amintească tot mai limpede în anii următori.
― Am ajuns la un punct de cotitură al istoriei, Eris. În curând, puterile descoperite de noi vor fi la îndemâna mithranenilor, iar un alt război va însemna distrugerea ambelor popoare. Toată viaţa am muncit pentru a ne spori cunoştinţele în privinţa minţii, însă acum mă întreb dacă nu cumva am oferit lumii ceva prea puternic şi peri­culos. Oricum, este prea târziu să dăm înapoi; mai devreme sau mai târziu, societatea noastră trebuia să ajungă în acest punct şi să descopere ceea ce am aflat noi.
Dilema este teribilă... iar soluţia unică. Nu putem da înapoi, iar dacă vom continua să mergem pe acelaşi drum, s-ar putea să ne aştepte dezastrul. Aşadar, e necesar să schimbăm însăşi natura civilizaţiei noastre şi s-o rupem complet cu tradiţia milionului de generaţii anterioare. Nu-ţi poţi imagina cum se poate reuşi asta -nici eu n-am putut, până nu l-am întâlnit pe Therodimus, care mi-a povestit visul lui.
Mintea este un lucru minunat, Eris, totuşi, luată în sine, ea este neajutorată în cadrul universului material. Acum ştim cum să ne multiplicăm puterea creierelor cu un factor enorm. Poate că vom izbuti să rezolvăm marile probleme ale matematicii, care ne dau bătăi de cap de atâta amar de vreme. Totuşi, nici minţile noastre individuale şi nici Mintea Compusă nu pot schimba câtuşi de puţin o realitate care, de-a lungul istoriei, a generat conflictele dintre noi şi mithraneni: resursele de hrană sunt limitate, în schimb numărul nostru sporeşte.
Jeryl îi asculta, însă participa prea puţin la dezbaterile lor. Majo­ritatea discuţiilor se desfăşurau în timp ce păşteau, deoarece, ca toate rumegătoarele active, trebuiau să petreacă o parte considera­bilă a fiecărei zile în căutarea hranei. Din fericire, ţinutul prin care treceau era mănos; de altfel, fertilitatea sa constituise chiar una din­tre cauzele Războiului. Jeryl se bucura să vadă că Eris îşi regăsea vechea stare de spirit. Sentimentul de amărăciune şi frustrare ce-i stăpânise mintea vreme de atâtea luni nu se risipise, dar nu mai era omniprezent, ca înainte.
În cea de-a douăzeci şi doua zi a călătoriei, părăsiseră şesurile deschise. Mult timp, merseseră prin teritoriul mithranean, însă puţinii foşti inamici pe care-i întâlniseră fuseseră mai degrabă curioşi de­cât ostili. Acum se apropiau de sfârşitul ţinuturilor acoperite de iar­bă, înaintea lor întinzând-se pădurile bântuite de spaime străvechi.
― În regiunea aceasta trăieşte un singur animal carnivor, îi linişti Aretenon, iar acesta nu va avea curajul să atace un grup ca al nostru. După o zi şi o noapte, vom ieşi dintre copaci.
― O noapte... În codru! icni Jeryl, pe jumătate încremenită de groază.
În mod vădit, Aretenon era puţin stânjenit.
― N-am vrut să vă spun până acum, se scuză el, dar realmente nu-i nici o primejdie. Am parcurs de mai multe ori drumul acesta, singur. La urma urmelor, toţi marii carnasieri ai trecutului au pierit... În plus, nu va fi beznă absolută, nici chiar sub copaci. Soarele roşu nu va apune.
Jeryl continua să tremure încetişor. Provenea dintr-o rasă care, vreme de mii de generaţii, trăise pe câmpiile deschise şi pe dealuri­le înalte, bizuindu-se pe viteză atunci când se punea problema de a scăpa din faţa pericolului. Gândul intrării în pădure, şi încă pe dura­ta slabei lumini crepusculare a astrului roşu, o copleşea de teamă. Pe lângă aceasta, dintre ei, numai Aretenon deţinea un corn apt de luptă, deşi nu era nici atât de lung, nici atât de ascuţit cât fusese cel al lui Eris.
Femela nu-şi alungă neliniştea nici după ce ziua se scurse lipsită de incidente. Singurele animale pe care le zăriră erau creaturi micuţe, cu cozi lungi, ce goneau în sus şi în jos pe trunchiurile arborilor cu o viteză uimitoare, bolborosind furioase la trecerea intruşilor. Era amuzant să le priveşti, dar Jeryl nu credea că pădurea urma să fie la fel de distractivă peste noapte.
Temerile ei nu fuseseră defel neîntemeiate. Când soarele alb şi puternic coborî sub nivelul ramurilor, iar urmele stacojii ale uriaşului soare roşu se întinseră pretutindeni, i se păru că peste lume po­gorâse o schimbare. O linişte bruscă se lăsă deasupra pădurii... o linişte sfâşiată pe neaşteptate de un tânguit îndepărtat, ce atrase instinctiv atenţia călătorilor, minţile lor declanşând semnale ances­trale de alarmă.
― Ce-a fost asta? murmură Jeryl.
Aretenon răsufla mai repede, totuşi răspunse păstrându-şi cal­mul:
― Nu contează. Era departe. Nu ştiu ce ar putea fi.
Jeryl îşi dădu seama că minţise.
Făcură de planton pe rând şi noaptea cea lungă se scurse încetişor. Din timp în timp, Jeryl se trezea din visele ei agitate, dând ochii cu realitatea de coşmar a copacilor stranii, deformaţi, strânşi ameninţător în jur. Odată, în timpul schimbului ei, auzi zgomotul făcut de o fiară masivă mergând prin pădure, hăt departe, însă aceas­ta nu se apropie şi ea nu-i trezi pe ceilalţi. În cele din urmă, mult dorita sclipire a soarelui alb prinse să inunde cerul şi ziua reapăru.
"Probabil că Aretenon era mai uşurat decât lasă să se vadă", gândi Jeryl. Se comporta aproape ca un băieţandru, zbenguindu-se în razele matinale ale soarelui şi rupând ocazional câte un smoc de frunze de pe ramuri.
― De acum, mai avem doar o jumătate de zi de mers, anunţă el voios. Până la amiază vom ieşi din pădure.
În gândurile sale exista o tonalitate şireată, care o deruta pe Jeryl. Evident, Aretenon le mai ascundea ceva şi Jeryl se întrebă ce alte obstacole urmau să mai depăşească. Află adevărul la amiază, când drumul le fu barat de un râu mare, care curgea lent, ca şi cum n-ar fi fost dornic să se ducă la întâlnirea cu oceanul.
Eris îl privi nemulţumit, examinându-l cu ochi de expert.
― E prea adânc pentru a-l traversa aici. Va fi nevoie să mergem mult în amonte până să găsim un vad.
― Dimpotrivă, surâse încântat Aretenon, vom merge în aval.
Tovarăşii săi îl priviră surprinşi.
― Ai înnebunit?! strigă Eris.
― Veţi vedea în curând. Nu-i mult de mers... aţi străbătut atâta cale încât aţi putea avea încredere în mine pentru restul drumului.
Treptat, râul se lăţea şi se adâncea. Eris ştia că, uneori, puteai avea norocul să descoperi un copac prăbuşit peste o apă, astfel încât s-o traversezi păşind pe trunchiul respectiv... deşi era destul de riscant. Însă râul acesta avea lăţimea mai multor copaci puşi cap la cap şi nu lăsa impresia că urma să se îngusteze.
― Aproape că am ajuns, îi anunţă Aretenon în cele din urmă. Recunosc locurile. Dintr-o clipă în alta, cineva trebuie să apară din pădurea aceea.
Arătă cu cornul spre copacii de pe malul opus, şi chiar atunci se iviră trei siluete, îndreptându-se către apă: doi atheleni şi un mithranean.
Atentă la străini şi întrebându-se ce intenţionau să facă, Jeryl nu băgă în seamă arborele uriaş de care se apropiaseră. De aceea, atunci când stupefacţia lui Eris explodă aidoma unui tunet în adân­curile minţii ei, pentru o clipă fu prea derutată ca să-i priceapă moti­vul. Apoi se răsuci către copac şi observă ceea ce ar fi trebuit să vadă de la început.
Pentru unele minţi şi unele civilizaţii, puţine lucruri ar fi fost mai fireşti sau mai banale decât o funie groasă legată în jurul unui copac şi întinzându-se prin apa râului până la alt arbore de pe ţărmul opus. Cu toate acestea, imaginea respectivă îi copleşi pe Jeryl şi Eris cu teroarea necunoscutului şi, pentru un moment, femela crezu că un şarpe gigantic ieşea de sub unde. După aceea, îşi dădu seama că nu era viu, totuşi spaima n-o părăsi. Până atunci nu mai văzuse un obiect nenatural.
― Nu-ţi face griji în legătură cu ce este, sau cum a ajuns aici, o sfătui Aretenon. Te va purta dincolo şi deocamdată asta e tot ceea ce contează. Uite... vine cineva!
Una dintre siluetele de pe celălalt mal intrase în apă şi înainta, deplasându-şi membrele anterioare pe frânghie. Pe măsură ce se apropia ― era o femelă mithraneană ― reieşea clar faptul că purta înfăşurată altă frânghie, mai subţire, în partea superioară a trupului.
Cu o dibăcie ce dovedea o practică îndelungată, necunoscuta străbătu râul ţinându-se de funia plutitoare şi ieşi pe mal, cu apa şiroindu-i pe trup. Părea să-l cunoască pe Aretenon, însă Jeryl nu le putu intercepta gândurile.
― Eu pot trece dincolo fără nici un ajutor, spuse Aretenon, dar vă voi demonstra modul cel mai simplu de traversare.
Îşi petrecu a doua frânghie peste umeri şi intră în râu, încruci­şându-şi membrele anterioare peste cablul fix. După o clipă, era tras cu viteză de cei doi atheleni de pe ţărmul opus, iar după câteva minute de îngrijorare, Eris şi Jeryl îl urmară.
Nu era tipul de punte la care te-ai fi aşteptat din partea unor fiinţe ce ar fi putut rezolva cu uşurinţă calculele matematice implicate în construirea unui pod suspendat din beton armat, dacă posibilitatea unui astfel de obiect le-ar fi trecut vreodată prin minte. Îşi îndeplinea însă perfect rolul şi, odată ce fusese construit, putea fi utilizat oricând.
Odată ce fusese construit. Dar... cine-l construise?
După ce ghidul lor, şiroind de apă, sosi din nou lângă ei, Arete­non îşi avertiză prietenii:
― Mă tem că veţi avea multe şocuri pe durata şederii aici. Veţi vedea unele lucruri foarte ciudate, însă când le veţi înţelege, vor înceta să vă nedumerească. Ba chiar, în scurtă vreme, vi se vor părea absolut fireşti.
Unul dintre necunoscuţi, ce nu permitea ca gândurile să-i fie in­terceptate nici de Eris, nici de Jeryl, îi transmise un mesaj.
― Therodimus ne aşteaptă, continuă Aretenon. Este nerăbdător să te vadă.
― Am încercat să-l contactez, se plânse Eris, dar n-am izbutit.
Aretenon păru uşor tulburat.
― Vei constata că s-a schimbat, zise el. La urma urmelor, nu v-aţi văzut de mulţi ani. Este posibil să nu reuşiţi de la început un contact complet.
Drumul pe care porniră şerpuia prin pădure, iar la răstimpuri, poteci neaşteptat de înguste se ramificau în diferite direcţii. Probabil că Therodimus se schimbase într-adevăr tare mult, gândi Eris, dacă alesese să trăiască printre copaci. Brusc, drumeagul se deschise într-o poiană largă, semicirculară, despărţită în două de o stâncă albă, nu prea înaltă. La baza stâncii existau câteva găuri întunecate de diferite mărimi ― în mod evident, grote.
Ar fi fost pentru prima dată când Eris şi Jeryl ar fi intrat într-o grotă ― nici unul dintre ei nu era nerăbdător să încerce noua experienţă. De aceea, se simţiră uşuraţi când Aretenon le spuse să aştepte în faţa unei deschizături, apoi avansă singur spre ciudata lumină gălbuie care sclipea în adânc. După câteva clipe, în mintea lui Eris porniră să pulseze amintiri neclare şi el ştiu că se apropia vechiul său dascăl, chiar dacă nu-i mai putea pătrunde gândurile.
Ceva se mişcă în penumbră, apoi Therodimus ieşi sub razele sorilor. La vederea sa, Jeryl scoase un ţipăt şi-şi îngropă capul în coama lui Eris, dar acesta rămase nemişcat, deşi tremura aşa cum nu i se întâmplase nici măcar înaintea unei bătălii. Therodimus ra­dia o măreţie pe care nimeni din rasa lor n-o cunoscuse niciodată, în jurul gâtului îi atârna un şirag de obiecte scânteietoare, reflectând în mii de culori lumina sorilor, iar trupul îi era acoperit cu un material gros şi multicolor, care foşnea uşor atunci când păşea. Cornul său nu mai avea galbenul fildeşului: o magie necunoscută i-l schimbase în cel mai minunat purpuriu văzut vreodată de Jeryl.
Therodimus rămase nemişcat o clipă, savurând din plin uimirea celor doi. Apoi râsul său bogat le răsună în minţi, şi el se cabră pe membrul posterior. Veşmântul colorat îi căzu pe sol, iar la o smuci­re din cap, colanul scânteietor se proiectă într-un colţ al peşterii, precum un curcubeu. Doar cornul purpuriu rămase neschimbat.
Lui Eris i se păru că stătea pe marginea unei prăpăstii uriaşe, în vreme ce Therodimus îl chema de pe versantul opus. Gândurile lor se străduiau să formeze o punte, însă nu erau în stare să stabileas­că un contact. Între ei se întindea hăul unei jumătăţi de viaţă şi al multor bătălii, al nenumăratelor experienţe individuale neîmpărtăşite: anii petrecuţi de Therodimus în acest ţinut straniu, împerecherea lui Eris cu Jeryl şi amintirea copiilor pierduţi. Deşi stăteau faţă în faţă, la o depărtare de numai un metru, gândurile lor nu se mai puteau întâlni.
Apoi, Aretenon, folosind toată puterea şi autoritatea inegalabi­lului său talent, acţionă asupra minţii lui Eris într-un fel pe care acesta nu reuşi niciodată să şi-l amintească. Ştiu doar că avusese impresia că anii se scurseseră îndărăt, că era din nou elevul ne­răbdător şi dornic de învăţătură... şi că putea vorbi iarăşi cu Thero­dimus.

***

Era ciudat să dormi sub pământ, totuşi mai puţin neplăcut decât să-ţi petreci noaptea printre grozăviile neştiute ale pădurii. Privind urmele purpurii ce se întunecau dincolo de intrarea peşterii, Jeryl încercă să-şi adune gândurile împrăştiate. Înţelesese doar o mică parte a conversaţiei dintre Eris şi Therodimus, însă ştia că se petrecea ceva incredibil. Dovezile oferite de propriii ei ochi erau suficiente pentru a demonstra asta: astăzi văzuse lucruri pentru care în graiul ei nu existau cuvinte.
De asemenea, auzise zgomote necunoscute. Trecând pe lângă intrarea unei grote, distinsese dinăuntru un "zumzet" ritmic, ce nu aducea cu nici unul din sunetele scoase de vreun animal cunoscut. Acesta continuase la acelaşi nivel, fără să se oprească, atât cât îl putuse auzi, şi nici acum, ritmul lui lipsit de grabă nu-i părăsise min­tea. Avea impresia că şi Aretenon îl remarcase, deşi fără surprinde­re; nu însă şi Eris, care fusese prea absorbit de discuţia cu Therodimus.
Bătrânul filozof le spusese foarte puţine; după cum precizase chiar el, prefera să le prezinte domeniul său, după ce aveau să se odihnească peste noapte. Aproape în totalitate, conversaţia se re­ferise la evenimentele din ţara lor pe durata ultimilor ani, iar Jeryl se plictisise destul de repede. Un singur lucru o interesase, şi aproape că nici nu băgase în seamă altceva: minunatul colier din cristale colorate pe care Therodimus îl purtase în jurul gâtului. Nu-şi putea imagina ce anume era, ori cum fusese făurit, însă îl râvnea. Înainte de a adormi, se pomeni gândindu-se într-o doară, dar cu destulă seriozitate, la senzaţia pe care ar fi stârnit-o dacă ar fi revenit printre semenii ei cu o asemenea minunăţie sclipindu-i pe blană. Ar fi arătat mult mai frumos pe ea decât pe bătrânul Therodimus.
Imediat după revărsatul zorilor, Aretenon şi Therodimus apărură în faţa peşterii. Filozoful îşi abandonase podoabele pe care, în mod evident, le purtase doar pentru a-şi impresiona musafirii, iar cornul său revenise la normala nuanţă gălbuie. Jeryl credea că putea găsi o explicaţie în privinţa aceasta, fiindcă întâlnise fructe a căror zea­mă putea pricinui asemenea modificări ale culorii.
Therodimus luă loc la gura grotei. Începu să vorbească fără nici o introducere, şi Eris bănui că era ceva ce spusese şi altor oaspeţi pe care-i avusese.
― Am ajuns aici, Eris, cam la cinci ani după ce am părăsit ţara. După cum ştii, dintotdeauna m-au interesat ţinuturile stranii, iar de la mithraneni auzisem unele zvonuri extrem de intrigante. Cum anu­me am pornit pe urma lor şi le-am descoperit sursa este o poveste lungă, lipsită de importanţă. Am traversat râul în amonte, într-o vară când debitul scăzuse mult. Există un singur vad, ce poate fi folosit numai în anii cei mai secetoşi. Mai sus, râul se pierde în munţi şi nu cred că cineva îşi poate croi drum pe acolo. Prin urmare, tărâmul de aici constituie practic o insulă, fiind aproape complet izolat de terito­riul mithranean...
O insulă, dar nu una pustie. Locuitorii ei se numesc fileni şi deţin o cultură cu totul remarcabilă ― complet diferită de a noastră. Aţi văzut deja unele din produsele lor.
După cum ştiţi, pe lumea noastră trăiesc multe rase diferite, o bună parte dintre ele deţinând un oarecare grad de inteligenţă. Totuşi, între noi şi toate celeilalte creaturi se cască o prăpastie imensă. Din câte ştim, noi suntem singurele fiinţe capabile de gândire abstractă şi de procese logice complexe.
Filenii sunt o rasă mult mai tânără, care reprezintă un nivel inter­mediar între noi şi animale. Ei trăiesc aici, pe această insulă destul de mare, de câteva mii de generaţii, totuşi viteza lor de dezvoltare a întrecut-o pe a noastră de foarte, foarte multe ori. Ei nu posedă şi nici nu înţeleg puterile noastre telepatice, dar deţin altceva, pentru care-i putem invidia: ceva care este responsabil pentru întreaga lor civilizaţie şi progresul ei incredibil de rapid.
Therodimus tăcu, apoi se ridică încet în picioare.
― Urmaţi-mă, zise el. Vă voi duce să-i vedeţi.
Îi conduse înapoi la grotele în care poposiseră în seara trecută, oprindu-se în dreptul intrării unde Jeryl auzise zbârnâitul ritmic şi ciudat. Acum, acesta răsuna puternic şi mai limpede, şi femela îl zări pe Eris tresărind, de parcă l-ar fi remarcat pentru întâia oară. După câteva clipe, Therodimus emise un fluierat ascuţit şi imediat bâzâi­tul se reduse, coborând octavă după octavă, până ce dispăru com­plet. Peste încă o clipă, ceva se apropie de ei din penumbra peşterii.
Era o creatură micuţă, atingând abia jumătate din înălţimea lor, şi nu ţopăia, ci umbla pe două membre articulate, extrem de subţiri şi fragile. Capul mare şi sferic era dominat de trei ochi imenşi, depărtaţi şi capabili de mişcări independente. Oricâtă bunăvoinţă ar fi avut, Jeryl n-o putea considera atrăgătoare.
Therodimus fluieră din nou şi creatura îşi ridică membrele ante­rioare spre ei.
― Priviţi cu atenţie, zise cu blândeţe filozoful, şi veţi descoperi răspunsul la multe din întrebările pe care vi le-aţi pus.
Pentru prima dată, Jeryl observă că membrele anterioare ale fi­lenului nu se terminau prin copite sau printr-un alt accesoriu exis­tent la animalele cunoscute ei, ci se divizau în cel puţin o duzină de tentacule subţiri, flexibile, şi două gheare încovoiate.
― Apropie-te, Jeryl, îi porunci Therodimus. Are ceva pentru tine.
Şovăind, Jeryl avansă. Văzu că trupul creaturii era brăzdat cu nişte fâşii din material închis la culoare, de care erau ataşate obiecte necunoscute. Filenul coborî un membru şi deschise un capac, dezve­lind o cavitate în care sclipea ceva. Apoi, micuţele tentacule apu­cară minunatul colier de cristal şi, printr-o mişcare atât de rapidă şi abilă încât femela de-abia o sesiză, fiinţa se întinse şi i-l petrecu în jurul gâtului.
Therodimus acceptă cu indiferenţă zăpăceala şi recunoştinţa lui Jeryl, dar mintea sa bătrână şi vicleană era încântată. Acum, feme­la avea să-i fie aliată în orice ar fi plănuit. În schimb, sentimentele lui Eris nu puteau fi câştigate la fel de uşor, iar în această direcţie sim­pla logică nu ajungea. Fostul său elev se schimbase atât de mult, fusese atât de afectat de trecut, încât Therodimus nu avea garanţia succesului. Deţinea totuşi un plan ce ar fi putut transforma până şi aceste dificultăţi în avantaje.
Fluieră încă o dată şi filenul făcu un gest curios din membre, fluturându-le, după care dispăru în grotă. Peste o clipă, zumzetul straniu întrerupse iarăşi liniştea, dar Jeryl era prea încântată de cadoul căpătat pentru a mai fi curioasă.
― Vom străbate pădurea, spuse Therodimus, până la aşezarea cea mai apropiată ― nu-i departe de aici. Filenii nu trăiesc ca noi, sub cerul liber. De fapt, ei se deosebesc de noi din aproape toate punctele de vedere. Mă tem chiar, adăugă el mohorât, că sunt mult mai bine înzestraţi şi că, într-o bună zi, ne vor depăşi ca inteligenţă. Dar mai întâi să vă spun ce am aflat despre ei, aşa încât să puteţi înţelege ce intenţionez să fac.

***

Evoluţia mintală a oricărei rase este condiţionată, ba chiar domi­nată de factori fizici pe care rasa îi consideră, aproape invariabil, ca făcând parte din ordinea firească a lucrurilor. Sensibilitatea minu­nată a mâinilor filenilor le-a permis ca, prin încercări succesive, să descopere lucruri pentru care cealaltă specie inteligentă a planetei avusese nevoie de un timp de o mie de ori mai lung, ca să le afle prin pură deducţie. Chiar de la începutul istoriei lor, filenii inventa­seră unelte simple. Cu ajutorul acestora, trecuseră la ţesut, olărit şi la folosirea focului. Când îi întâlnise Therodimus, ei inventaseră deja strungul şi roata olarului şi se aflau pe punctul de a intra în prima lor Epocă a Metalelor ― cu toate implicaţiile respective.
Pe plan pur intelectual, progresul lor fusese mai puţin rapid. Erau inteligenţi şi dibaci, însă nu aveau înclinaţii spre gândirea abstractă, iar matematica lor era de-a dreptul empirică. Ştiau de exemplu că un triunghi cu laturile în proporţia trei-patru-cinci era dreptunghic, dar nu-şi imaginaseră că acesta nu reprezenta decât cazul particu­lar al unei legi mult mai generale. Cunoaşterea lor era plină de ase­menea hiatusuri pe care, în ciuda ajutorului oferit de Therodimus şi de numeroşii săi discipoli, nu lăsau impresia că ar fi dornici să le elimine prea repede.
Pe Therodimus îl venerau ca pe un zeu. Timp de două generaţii ― rasa lor având o viaţă destul de scurtă ― îl ascultaseră întrutotul, oferindu-i orice produse pe care şi le dorea şi executând, la sugesti­ile lui, noi unelte şi dispozitive. Parteneriatul se dovedise incredibil de fertil, de parcă ambele civilizaţii ar fi fost eliberate dintr-o încătuşare. Deosebita abilitate manuală şi uriaşele puteri intelec­tuale fuzionaseră într-o combinaţie roditoare, unică probabil în uni­vers, iar progrese care în mod normal s-ar fi înregistrat într-o mie de ani fuseseră obţinute în mai puţin de un deceniu.
Aşa cum îi avertizase Aretenon, deşi Eris şi Jeryl văzură multe minuni, toate puteau fi înţelese odată ce-i urmăreau la lucru pe micuţii meşteşugari şi asistau la miracolul prin care mâinile lor modelau materiile prime în forme plăcute sau utile. Până şi orăşelele filene şi fermele primitive îşi pierdură în curând aerul de miracol, încadrân­du-se în ordinea acceptată a lucrurilor.
Therodimus îi lăsă să circule pretutindeni şi să privească toate aspectele acelei sofisticate societăţi a epocii de piatră. Fiindcă nu mai cunoscuseră ceva similar, nu li se părea deloc absurdă imagi­nea unui olar filen ― care abia dacă putea număra până la zece -plăsmuind o serie de suprafeţe algebrice complexe, sub îndruma­rea unui tânăr matematician mithranean. Precum întreaga sa rasă, Eris deţinea puteri extraordinare de vizualizare mintală, dar abia acum pricepu cât de simplă ar fi devenit geometria dacă ar fi putut cu adevărat vedea formele respective. De aici (deşi el nu putea să prevadă acest lucru) avea să se dezvolte într-o bună zi ideea unui limbaj scris.
Jeryl era de-a dreptul fascinată de spectacolul micuţelor filene ţe­sând pe războaiele lor primitive. Putea sta ore întregi să urmărească suveicile care parcă zburau prin aer, dorindu-şi din tot sufletul să le poată utiliza şi ea. Odată ce vedeai cum se procedează, părea atât de simplu şi de clar... şi totuşi imposibil de realizat pentru membre­le stângace, inutile, ale celor din neamul ei.
Ajunseseră să-i îndrăgească pe fileni, care păreau doritori să le facă plăcere şi dovedeau o mândrie patetică faţă de talentele lor manuale. În acest decor nou şi neaşteptat, întâlnind zilnic alte minunăţii, se părea că unele dintre cicatricile lăsate de Război în mintea lui Eris se ştergeau treptat. Jeryl ştia totuşi că rămăseseră multe ce trebuiau vindecate. Uneori, înainte ca acesta să le poată ascunde, femela îi descoperea răni sângerânde în adâncurile minţii şi se temea că multe din ele ― precum ciotul rupt al cornului ― n-aveau să se închidă niciodată. Eris urâse Războiul, iar felul în care acesta se încheiase continua să-l apese. În plus, şi Jeryl o ştia, trăia per­manent cu teama reizbucnirii conflictului.
Ea discută problemele acestea cu Therodimus, la care acum ţinea foarte mult. Tot nu pricepea pe de-a întregul de ce anume îi aduse­se aici, sau ce intenţionau filozoful şi discipolii săi să facă. Therodi­mus nu se grăbea să-şi explice acţiunile, întrucât dorea ca Eris şi Jeryl să ajungă la propriile concluzii cât mai târziu posibil. La cinci zile după sosirea lor, îi chemă în grota în care locuia.
― Aţi văzut deja, începu el, majoritatea lucrurilor pe care am dorit să vi le arătăm. Ştiţi ce pot face filenii şi poate că v-aţi gândit la faptul că traiul nostru va avea foarte mult de câştigat atunci când vom putea utiliza produsele fabricate de ei. Acesta a fost primul meu gând când am sosit aici...
A fost o idee clară şi destul de naivă, însă ea a dus la o alta, măreaţă. Pe măsură ce am ajuns să-i cunosc pe fileni şi am aflat cât de rapid au progresat minţile lor într-un interval atât de scurt, mi-am dat seama de handicapul teribil şi permanent cu care s-a născut şi s-a dezvoltat propria noastră rasă. Am început să mă în­treb cât de departe ne-am fi găsit noi, dacă am fi deţinut controlul pe care-l au filenii asupra lumii fizice. Nu este o întrebare pur spe­culativă, şi nici nu mă refer numai la talentul de a produce lucruri minunate, aşa cum e colierul tău, Jeryl, ci este vorba de ceva mult mai profund. Ceva care reprezintă diferenţa dintre ignoranţă şi cunoaştere, dintre slăbiciune şi putere.
Noi ne-am dezvoltat minţile, atâta doar, atingând un punct dinco­lo de care nu mai putem progresa. După cum v-a spus Aretenon, acum ne confruntăm cu un pericol ce ameninţă întreaga noastră rasă. Ne găsim în umbra armei împotriva căreia nu există apărare.
Soluţia se află, literal vorbind, în mâinile filenilor. Trebuie să uti­lizăm talentele lor pentru a ne remodela lumea, înlăturând astfel motivele tuturor conflictelor. Trebuie să ne întoarcem la începuturi şi să reaşezăm bazele culturii noastre. Nu va fi însă doar a noastră, fiindcă o vom împărţi cu filenii. Ei vor reprezenta mâinile, iar noi ― creierele. Am mers până acolo încât mi-am imaginat lumea ce va fi peste epoci, când până şi minunăţiile pe care le vedeţi în jur vor fi considerate simple jucării pentru copii! Totuşi, filozofii sunt puţini, iar eu am nevoie de argumente mai substanţiale decât visele. Cred că s-ar putea să fi găsit argumentul final, deşi deocamdată nu pot fi sigur.
Ţi-am cerut să vii aici, Eris, pe de o parte fiindcă doream să reîn­noiesc vechea noastră prietenie, şi pe de alta, pentru că acum cu­vântul tău va avea o influenţă mult mai mare decât al meu. Eşti un erou al poporului, iar mithranenii te vor asculta şi ei. Vreau să te întorci acasă, luând cu tine câţiva fileni şi produsele lor. Arată-le celor de-o seamă cu tine şi cere-le să-i trimită pe tineri aici, pentru a ne ajuta prin munca lor.
Urmă o pauză în care Jeryl nu putu detecta nimic din gândurile lui Eris, apoi acesta răspunse şovăitor:
― Tot nu pricep... Obiectele produse de fileni sunt foarte fru­moase, iar unele ne pot fi chiar de folos. Cum crezi însă că ne-ar putea transforma atât de profund, aşa cum îţi imaginezi tu?
Therodimus oftă. Eris nu putea privi dincolo de prezent, în viitorul încă nedefinit. Tânărul nu întrezărise, aidoma filozofului, perspecti­vele ce stăteau pitite în spatele mâinilor iscusite şi ale uneltelor file­nilor: primele contururi vagi ale Maşinii. Poate că n-avea să înţeleagă niciodată. Totuşi, existau şanse de a fi convins.
Fără să-şi dezvăluie aceste gânduri, Therodimus vorbi din nou:
― Deşi unele obiecte nu sunt decât jucărioare, ele pot fi mult mai puternice decât bănuieşti. Ştiu că Jeryl n-ar fi dispusă să se despartă de ale ei... dar poate că voi reuşi să găsesc unul care să te convingă.
Eris părea în continuare sceptic şi femela îşi dădu seama că se găsea într-una din stările sale negativiste.
― Mă îndoiesc foarte mult, replică acesta.
― Măcar pot încerca.
Therodimus fluieră şi un filen apăru în fugă. Urmă o conversaţie scurtă.
― Vrei să mă urmezi, Eris? O să dureze puţin...
La solicitarea sa, ceilalţi rămaseră pe loc. Filozoful şi fostul lui elev părăsiră peştera cea mare şi se îndreptară către şirul de grote mici, folosite de fileni pentru diversele lor îndeletniciri.
Zbârnâitul răsuna puternic în urechile lui Eris, dar pentru mo­ment el nu văzu ce anume îl producea, lumina primitivelor opaiţe cu seu fiind prea slabă pentru ochii săi. Apoi distinse un filen aple­cat deasupra unei mese din lemn pe care ceva se rotea rapid, acţionat de o curea mişcată prin intermediul unei pedale, de altă creatură micuţă. Eris îi văzuse pe olari întrebuinţând un dispozitiv similar, dar acesta era diferit. Modela lemnul, nu lutul, iar degetele olarului fuseseră înlocuite de o lamă metalică ascuţită de sub care se desprindeau fâşii lungi şi subţiri, curbându-se în spirale fasci­nante. Cu ochii lor uriaşi, filenii, care detestau lumina puternică a sorilor, vedeau perfect în semiîntuneric, dar Eris avu nevoie de mai multe clipe pentru a-şi da seama ce anume se petrecea. Apoi, brusc, pricepu.

***

― Aretenon, vorbi Jeryl după plecarea celor doi, de ce fac filenii toate obiectele astea pentru noi? N-ar putea să se ocupe doar de ceea ce le place lor?
Întrebarea, se gândi Aretenon, era tipică pentru Jeryl, dar n-ar fi fost niciodată pusă de Eris.
― Ei vor face orice le va cere Therodimus, îi răspunse, dar chiar şi lăsând deoparte treaba asta, noi le putem oferi foarte multe lu­cruri. Când ne concentram minţile asupra problemelor lor, vedeam cum pot fi rezolvate în moduri la care ei nu s-ar fi gândit niciodată. Sunt foarte doritori să înveţe, şi probabil că am contribuit deja la avansarea culturii lor cu sute de generaţii. În plus, ei sunt foarte fragili din punct de vedere fizic. Deşi nu posedăm dexteritatea lor, puterea noastră face posibilă îndeplinirea unor sarcini pe care ei nu le-ar fi reuşit nicicând.
Hoinărind, cei doi ajunseră la marginea râului şi rămaseră locului o vreme, privind apele leneşe ce se îndreptau către ocean. Apoi, Jeryl dădu să pornească spre amonte, dar Aretenon o opri.
― Therodimus nu vrea să mergem într-acolo, cel puţin deocam­dată, explică el. Este alt secret al lui. Nu-i place să-şi dezvăluie planurile decât după ce le-a finalizat.
Uşor jignită în amorul propriu, dar extrem de curioasă, Jeryl se întoarse din drum, ascultătoare. Mai târziu, însă, de îndată ce avea să se asigure că nu era nimeni prin preajmă, intenţiona să se ducă acolo.
Era foarte tihnit aici, sub razele calde ale sorilor, printre copacii care reţineau căldura în jurul lor. Jeryl aproape că-şi învinsese tea­ma de păduri, deşi ştia că n-avea să fie niciodată cu adevărat ferici­tă în astfel de locuri.
Aretenon părea cufundat în sine şi Jeryl înţelese că dorea să-i spună ceva şi îşi sistematiza ideile. Brusc, el porni să vorbească, cu acea libertate posibilă doar între două fiinţe care se plac reci­proc, dar nu sunt ataşate prin legături emoţionale.
― Este foarte greu, începu el, să întorci spatele muncii tale de o viaţă. Cândva, nutrisem speranţa că noile forţe măreţe pe care le descoperisem puteau fi utilizate în deplină siguranţă, însă acum ştiu că aşa ceva este imposibil, cel puţin pentru mult timp de acum înco­lo. Therodimus are dreptate: nu mai putem progresa bizuindu-ne doar pe puterea minţii. Cultura noastră a fost, din nefericire, unilate­rală, deşi vina nu ne aparţine. Nu putem soluţiona problema funda­mentală a păcii şi războiului fără a stăpâni lumea materială aşa cum o fac filenii... şi tocmai acest lucru sperăm să împrumutăm de la ei.
Poate că minţile noastre vor cunoaşte şi alte aventuri măreţe, care să ne facă să uităm ceea ce va trebui să abandonăm. În sfârşit, vom putea să învăţăm ceva de la Natură. Care este diferenţa dintre foc şi apă, dintre lemn şi piatră? Ce sunt sorii şi ce reprezintă milioa­nele de luminiţe slabe pe care le vedem pe cer atunci când au apus ambii sori? Poate că răspunsurile la toate aceste întrebări se gă­sesc la capătul noului drum pe care trebuie să pornim.
Făcu o pauză, apoi continuă:
― Noi cunoştinţe... În domenii la care nici n-am visat până acum... Ar fi posibil ca ele să ne îndepărteze de primejdiile pe care le-am întâlnit; în mod sigur, nimic din ceea ce putem învăţa de la Natură nu va reprezenta o ameninţare la fel de mare ca pericolul pe care l-am descoperit în propriile noastre minţi.
Debitul gândurilor lui Aretenon se întrerupse pe neaşteptate. După o clipă, el adăugă:
― Cred că Eris doreşte să te vadă.
Jeryl se întrebă de ce Eris nu o contactase direct; se întrebă, de asemenea, care putea fi explicaţia nuanţei de amuzament ― sau fusese altceva? ― din mintea lui Aretenon.
Se apropiară de peşteri, fără să zărească nici urmă de Eris. Totuşi el îi aştepta şi apăru ţopăind, înainte ca ei să fi ajuns lângă intrare. Imediat, însă, Jeryl scoase un ţipăt fără să vrea, şi se retrase un pas sau doi.
Eris redevenise întreg. Ciotul neregulat dispăruse de pe fruntea lui, fiind înlocuit de un corn nou, strălucitor, cu nimic mai prejos decât cel pe care-l pierduse.
Într-un salut întârziat, Eris îşi atinse cornul de cel al lui Aretenon. După aceea, dispăru în pădure, efectuând salturi uriaşe de fericire, dar nu înainte ca mintea lui s-o fi întâlnit pe cea a lui Jeryl aşa cum rareori o mai făcuse după Război.
― Lasă-l să se ducă, vorbi încetişor Therodimus. Cred că prefe­ră să fie singur. Când se va întoarce, este posibil să-l găseşti... schimbat. Filenii sunt pricepuţi, nu-i aşa? Acum poate că Eris le va aprecia mai mult "jucărioarele".

***

― Ştiu că sunt nerăbdător, încuviinţă Therodimus, dar am îmbătrânit şi doresc să văd transformările începând în decursul vieţii mele. Am pornit în atâtea direcţii întrucât nutresc speranţa că măcar unele planuri vor izbândi. Acesta, însă, este cel în care cred cu cea mai mare tărie.
Pentru o clipă, bătrânul rămase pierdut în propriile-i gânduri. Nici măcar unul dintr-o sută de membri ai rasei sale nu-i putea împărtăşi visul pe de-a întregul. Până şi Eris, deşi credea acum în el, o făcea cu inima, iar nu cu mintea. Poate doar Aretenon ― sclipitorul şi sub­tilul Aretenon, cel ce dorea cu atâta disperare să neutralizeze pute­rile pe care le eliberase în lume ― ar fi putut să întrevadă realitatea. Mintea lui era însă cea mai impenetrabilă dintre toate, cu excepţia cazurilor când dorea contrariul.
― Ştii la fel de bine ca şi mine, continuă Therodimus, în vreme ce mergeau în susul râului, că războaiele noastre au o singură cauză: hrana. Noi şi mithranenii suntem prinşi în capcana acestui conti­nent, cu resursele lui limitate, pe care nu le putem spori sub nici o formă. În permanenţă, viitorul nostru e umbrit de spectrul foametei şi, în ciuda inteligenţei cu care ne fălim, n-am putut găsi nici o soluţie. Ah, da, am râcâit cu copitele nişte şanţuri de irigaţii, dar cât de neîn­semnat a fost rezultatul strădaniilor noastre!
Filenii au descoperit cum să cultive recolte care sporesc de mul­te ori fertilitatea solului. Cred că şi noi putem face acest lucru -după ce le vom adopta uneltele pentru propria noastră folosinţă. Aceasta este prima şi cea mai importantă dintre sarcinile care ne aşteaptă, totuşi nu cea asupra căreia m-am oprit eu. Soluţia finală a problemei noastre, Eris, trebuie să fie descoperirea unor ţinuturi noi, virgine, unde să putem migra.
Surâse, observând uluirea întipărită pe chipul fostului său elev.
― Nu, te rog să nu crezi că am înnebunit! Sunt absolut sigur că astfel de ţinuturi există. Odată, am stat pe ţărmul oceanului şi am privit un stol uriaş de păsări apropiindu-se de peste ape. De aseme­nea, le-am văzut zburând şi în direcţia opusă, cu atâta siguranţă încât m-au convins că se îndreptau spre altă ţară. Şi le-am urmat cu gândurile mele.
― Chiar dacă ipoteza ar fi corectă, aşa după cum pare, comentă Eris, la ce ne poate folosi? ― Şi tânărul gesticulă spre râul care curgea în apropiere. ― Ne înecăm în apă şi nu poţi construi o frân­ghie care să ne susţină...
Gândurile i se pierdură brusc într-un haos de idei amestecate.
Filozoful zâmbi.
― Aşadar, ai ghicit ce vreau să fac. Ei bine, acum poţi vedea dacă ai dreptate.
Ajunseseră pe o porţiune netedă a malului, unde un grup de fileni trebăluiau de zor, sub conducerea câtorva asistenţi ai lui Therodi­mus. Lângă marginea apei, zăcea un obiect ciudat, făcut din mai multe trunchiuri de copaci legate laolaltă prin frânghii.
Priviră fascinaţi cum agitaţia lucrătorilor atinse un punct culmi­nant. După o serie de opinteli pentru tras şi împins, pluta coborî greoi în apă, cu o plescăitură puternică. De-abia se oprise jerba de picături, că un tânăr mithranean sări pe plută şi porni să danseze bucuros pe buştenii care acum încordau parâmele, arzând parcă de nerăbdare să se desprindă de mal şi să urmeze cursul râului până la ocean. După o clipă, veniră şi alţii alături de tânăr, veselin­du-se pentru că stăpâneau un nou element. Neputând sări atât de departe, micuţii fileni rămaseră pe mal, privind răbdători sărbătorirea.
Extazul general nu putea trece neobservat, deşi probabil că puţini dintre cei prezenţi îşi dădeau seama că se aflau într-un punct de cotitură al istoriei. Numai Therodimus păstra o mică distanţă faţă de ceilalţi, pierdut în gândurile sale. Ştia că pluta aceea primitivă nu constituia decât un început. Trebuia testată pe râu, apoi pe lângă ţărmurile oceanului. Munca urma să dureze ani buni şi, mai mult ca sigur, el nu avea să-i vadă niciodată pe primii exploratori revenind de pe acele tărâmuri fabuloase, a căror existenţă nu reprezenta deocamdată decât o simplă bănuială. Alţii însă aveau să termine ceea ce fusese început.
Mult deasupra lor, un stol de păsări trecea peste pădure. Thero­dimus le privi îndepărtându-se, invidiindu-le pentru libertatea de a se deplasa, după dorinţă, peste uscat şi peste ocean. El începuse cucerirea apei pentru neamul său, dar posibilitatea ca şi cerul să le aparţină într-o bună zi depăşea până şi neobosita-i imaginaţie.

***

Când Eris îşi luă rămas-bun de la Therodimus, Aretenon, Jeryl şi restul expediţiei traversaseră deja râul. De data aceasta, o făcuseră fără ca o singură picătură de apă să le atingă trupurile, deoarece pluta coborâse în aval şi îndeplinea rolul de bac. Se începuse deja construcţia unui model nou şi mult îmbunătăţit, fiind dureros de evi­dent faptul că prototipul nu era capabil să înfrunte oceanul. Aceste dificultăţi iniţiale urmau să fie rezolvate fără greutate de proiectanţi, care, deşi siliţi să lucreze cu unelte din epoca de piatră, puteau efectua cu uşurinţă calculele matematice ale metacentrelor, flotabilităţii şi hidrodinamicii avansate.
― Misiunea ta nu va fi una uşoară, deoarece nu vei putea arăta tot ceea ce ai văzut aici, spuse Therodimus. Pentru început, trebuie să te mulţumeşti cu plantarea seminţei, cu trezirea interesului şi a curiozităţii, mai cu seamă în rândul celor tineri, care vor veni aici ca să înveţe mai multe. Poate că vei avea de înfruntat rezistenţa se­menilor noştri, eu mă aştept la aşa ceva... Dar de fiecare dată când vei reveni aici, îţi vom putea arăta lucruri noi, care să-ţi întărească argumentele.
Îşi atinseră coarnele, apoi Eris plecă, ducând cu el ştiinţa ce avea să transforme lumea ― la început lent, după care tot mai repede. Odată cu dispariţia barierelor, după ce mithranenii şi athelenii aveau să capete unelte simple pe care le puteau prinde cu membrele su­perioare, utilizându-le ei înşişi, progresul urma să fie rapid. Deo­camdată, însă, trebuiau să se bizuie pe fileni în toate privinţele, iar aceştia erau foarte puţini.
Therodimus era mulţumit. Un singur lucru îl dezamăgea: spera­se că Eris, dintotdeauna favoritul lui, avea să-i fie succesor. Eris, care revenea acum în sânul poporului său, nu mai era obsedat de propria-i persoană, şi nici mohorât, fiindcă avea o misiune şi o speranţă de viitor. Îi lipsea însă viziunea pătrunzătoare pe termen lung, necesară aici; în schimb, Aretenon trebuia să continue ceea ce începuse filozoful. Era inevitabil, cu toate că deocamdată nu avea rost să se gândească la asemenea probleme. Therodimus era foar­te bătrân, totuşi ştia că urma să se mai întâlnească de multe ori cu Eris aici, lângă râul ce-i delimita tărâmul.

***

Bacul dispăruse acum, dar, cu toate că ştia la ce să se aştepte, Eris se opri uluit înaintea uriaşului pod ce se legăna uşor în vânt. Execuţia nu respecta întocmai proiectul ― construcţia suspendată implicase o mulţime de calcule matematice ― totuşi constituia prima operă ingi­nerească importantă din istorie. Construit exclusiv din lemn şi frân­ghii, acest pod prefigura forma giganţilor metalici care aveau să urmeze.
Eris se opri la mijlocul lui. Zărea fumul înălţându-se dinspre şan­tierele navale de pe ţărmul oceanului şi i se părea că poate distinge şi catargele unora dintre ambarcaţiunile noi, destinate comerţului de coastă. Era greu de crezut că pentru a traversa întâia oară râul fusese tras peste o funie ce se legăna.
Aretenon îi aştepta pe celălalt mal. Se mişca destul de încet acum, însă ochii continuau să-i sclipească de inteligenţă alertă. Îl întâm­pină călduros pe Eris.
― Mă bucur că ai putut veni. Ai făcut-o la timp.
Eris ştia că asta putea însemna un singur lucru.
― S-au întors navele?
― Aproape ― acum o oră au fost reperate la orizont. Trebuie să ajungă dintr-o clipă în alta şi atunci vom afla în sfârşit adevărul, după atâţia ani. Păcat că...
Gândurile i se destrămară, însă Eris le putea continua. Ajunse­seră lângă marea piramidă de pietre sub care zăcea Therodimus.
Therodimus, a cărui minte se afla înapoia tuturor lucrurilor pe care le zăreau în jur, dar care nu mai trăise pentru a şti dacă visul lui cel mai drag fusese adevărat ori nu.
Dinspre ocean se apropia furtuna şi ei se grăbiră pe drumul cel nou, care urma albia râului. Bărci micuţe, având un model pe care Eris nu-l mai văzuse până atunci, treceau la răstimpuri pe lângă ei, încărcate cu atheleni sau mithraneni şi manevrate cu ajutorul unor lopeţi din lemn legate de membrele anterioare. Întotdeauna, Eris se bucura să vadă asemenea noi izbânzi, asemenea noi eliberări ale poporului său de lanţurile străvechi. Pe de altă parte, toţi aceştia îi aminteau de nişte copii, lăsaţi liberi pe neaşteptate într-o minunată lume nouă, plină de lucruri excitante şi interesante ce trebuiau făcu­te, indiferent dacă ar fi putut sau nu să fie utile. Orice lucru care promitea să transforme rasa lui în marinari mai buni era mai mult decât util. În ultimul deceniu, Eris descoperise că uneori pura inteligenţă nu era îndeajuns; existau aptitudini ce nu puteau fi dobân­dite, indiferent de eforturile mintale depuse. Deşi poporul său îşi învinsese în principiu teama de apă, continua să rămână destul de incompetent pe ocean, şi de aceea filenii deveniseră primii naviga­tori ai planetei.
Jeryl privi nervoasă în jur când primele tunete se rostogoliră din­spre ocean. Purta şi acum colierul dăruit de Therodimus cu atâta timp în urmă ― nu mai era însă singura ei podoabă.
― Sper că navele nu vor păţi nimic, spuse ea alarmată.
― Vântul nu este foarte puternic, iar ele au înfruntat şi furtuni mai cumplite, o linişti Aretenon, după care îi pofti în grota lui. Eris şi Jeryl priviră în jur cu interes vădit, dornici să admire noile minunăţii realizate de fileni pe durata absenţei lor; dacă însă acestea existau, fuseseră ascunse, ca de obicei, până ce Aretenon avea să fie pregătit să le arate. Încerca o satisfacţie de-a dreptul copilărească atunci când se ivea ocazia să facă asemenea mici surprize.
Întâlnirea lor degaja un aer de indiferenţă, care ar fi nedumerit un observator din exterior. Pe când Eris vorbea despre toate schim­bările petrecute în restul continentului, despre succesul noilor aşezări filene şi despre răspândirea treptată a agriculturii în rândurile conaţionalilor săi, Aretenon îl asculta doar pe jumătate atent. Gân­durile lui şi gândurile prietenilor săi erau îndreptate spre ocean, în­tâmpinând corăbiile ce puteau aduce veştile cele mai importante primite vreodată de rasa lor.
După ce Eris îşi încheie raportul, Aretenon se ridică şi porni să se deplaseze agitat prin încăpere.
― Te-ai descurcat mai bine decât am fi îndrăznit să sperăm la început. Cel puţin de o generaţie n-a mai existat nici un război, iar pentru prima dată în istorie, rezervele noastre de hrană depăşesc necesarul de consum, graţie noilor tehnici agricole.
Aretenon privi mobilierul odăii, reamintindu-şi cu un efort faptul că, în tinereţea lui, aproape tot ceea ce vedea acum i-ar fi părut imposibil sau chiar lipsit de sens. Pe atunci, nu existau nici cele mai simple unelte, cel puţin în cadrul noţiunilor vehiculate de rasa lor. Acum aveau corăbii, poduri şi case... iar acestea nu reprezentau decât începutul.
― Sunt foarte mulţumit, reluă el. Aşa cum am plănuit, am deviat întregul curs al istoriei noastre, îndepărtându-l de primejdiile care ne aşteptau. În curând, puterile care au făcut posibilă Nebunia vor fi uitate ― doar câţiva dintre noi le mai cunosc existenţa. Le vom duce secretul în mormânt. Poate atunci când urmaşii noştri le vor redes­coperi, ei vor fi îndeajuns de înţelepţi pentru a le folosi corespun­zător. Noi, însă, am găsit atâtea minunăţii necunoscute încât s-ar putea să treacă o mie de generaţii până ce ne vom concentra din nou atenţia asupra profunzimilor minţii, pentru a jongla cu forţele încătuşate acolo.
Gura peşterii fu luminată de licărirea bruscă a unui fulger. Furtu­na se apropia, deşi se găsea deocamdată la câţiva kilometri depăr­tare. Ploaia pornise să cadă în picături mari, furioase, din cerul plumburiu.
― Cât aşteptăm corăbiile, vorbi din nou Aretenon, luându-i prin surprindere, haideţi să mergem în următoarea peşteră ca să vedeţi câteva din noutăţile realizate de la ultima voastră vizită.
Era o colecţie bizară. Una lângă alta, pe acelaşi banc de lucru, se aflau unelte şi invenţii care, în alte societăţi, aparţinuseră unor milenii diferite. Epoca Pietrei fusese depăşită; apăruseră bronzul şi fierul, iar primele instrumente ştiinţifice rudimentare fuseseră deja construite, pentru experimente care lărgeau frontierele cunoaşterii. O retortă primitivă vorbea despre începuturile chimiei, iar lângă ea stăteau primele lentile văzute pe această planetă, aşteptând să dezvăluie nebănuitele universuri ale micro- şi macroinfinitului.
Furtuna se abătu asupra lor în vreme ce Aretenon se apropia de sfârşitul explicaţiilor sale referitoare la noile minunăţii. La răstimpuri, privea nervos către gura peşterii, parcă aşteptând un mesager din port, însă nu-i tulbură nimeni, cu excepţia ocazionalelor salve de tunete.
― V-am arătat ceea ce era important, încheie el, şi totuşi mai există ceva care s-ar putea să vă atragă atenţia, cât mai aşteptăm. După cum v-am spus, am trimis expediţii peste tot, pentru a colecta şi clasifica un număr cât mai mare de roci, în speranţa găsirii unor minerale utile. Una din expediţii s-a întors cu asta...
Stinse luminile şi grota se cufundă în beznă absolută.
― Ochii voştri vor avea nevoie de un răstimp pentru acomodare, îi preveni Aretenon. Uitaţi-vă acolo, în colţul acela...
Eris miji ochii în întuneric. La început, nu putu distinge nimic; apoi, treptat, deveni vizibilă o lumină albăstruie, pâlpâitoare. Era atât de slabă şi difuză încât nu-şi putea focaliza privirea asupra ei şi, instinctiv, păşi înainte.
― Nu m-aş apropia prea mult, îl sfătui Aretenon. Pare un mineral absolut obişnuit, dar filenii care l-au găsit şi l-au adus aici au căpătat nişte arsuri foarte ciudate după ce l-au manevrat. Cu toate acestea, este rece la pipăit. Într-o bună zi, îi vom afla secretul, deşi nu cred că-i ceva prea important.
O uriaşă perdea de fulgere despică bolta şi pentru o clipă, strălu­cirea lor reflectată ilumină peştera, proiectând umbre stranii pe pereţi. În acelaşi moment, un filen apăru clătinându-se în prag şi strigă ceva cu glasul său subţire, piţigăiat. Aretenon scoase un răcnet asurzitor de triumf, aşa cum ar fi procedat unul dintre strămoşii săi, pe un străvechi câmp de luptă, apoi gândurile sale năvăliră în min­tea lui Eris.
― Pământ! Au descoperit pământ! Un întreg continent ne aş­teaptă!
Eris simţi sentimentul victoriei urcând prin el aidoma apei ce ţâş­neşte dintr-un izvor. Înaintea lor, în viitor, se distingea limpede dru­mul nou şi glorios pe care aveau să păşească copiii lor, stăpânind întreaga lume, cu toate secretele ei. Viziunea lui Therodimus deve­ni în sfârşit clară şi scânteietoare în faţa ochilor săi.
Căută mintea lui Jeryl, pentru ca şi ea să-i poată împărtăşi bucu­ria... şi descoperi că-i era închisă. Aplecându-se către ea prin întu­neric, îşi dădu seama că femeia rămăsese privind în adâncurile grotei, de parcă n-ar fi auzit vestea cea minunată, şi nu şi-ar fi putut desprinde ochii de la luminiţa enigmatică.
Din noapte, se auzi mugetul tunetului întârziat, gonind peste cer. Eris o simţi pe Jeryl tremurând şi-i trimise gânduri de alinare.
― Nu lăsa ca tunetul să te înspăimânte. De ce te mai temi acum?
― Nu ştiu. Mi-e frică... dar nu de tunet. Ah, Eris, am reuşit ceva minunat şi-mi pare rău că Therodimus nu este şi el aici, să vadă. Totuşi, unde ne va duce în cele din urmă... acest nou drum al nostru?
Cuvintele rostite cândva de Aretenon se desprinseseră din ne­gurile trecutului, obsedând-o. Îşi aminti plimbarea lor de pe malul râului, demult, când el îi vorbise despre speranţele sale şi spusese: "În mod sigur, nimic din cele ce putem învăţa de la Natură nu va reprezenta o ameninţare la fel de mare ca pericolul pe care l-am descoperit în propriile noastre minţi". Acum, vorbele acelea păreau că râd batjocoritor, aruncând o umbră peste viitorul de aur ― dar pentru care motiv, ea nu putea spune.
Singur, poate, dintre toate rasele universului, neamul ei ajunse­se la o a doua răspântie... fără să fi trecut vreodată de prima. Acum, trebuiau să meargă pe drumul pe care-l ocoliseră şi să înfrunte pro­vocarea ce-i aştepta la capăt, provocare de care, de data aceasta, nu mai puteau scăpa.
În beznă, lucirea slabă a atomilor muribunzi ardea neabătută, în piatră. Aceasta urma să ardă în acelaşi loc, aproape cu aceeaşi putere, şi când Jeryl şi Eris aveau să fie colb vechi de secole. Iar licărul său urma să pălească doar cu puţin, până sosea ziua în care civilizaţia construită de ei avea să-i descifreze tainele.
----------------------