Se afișează postările cu eticheta isaac asimov. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta isaac asimov. Afișați toate postările

miercuri, 13 ianuarie 2010

The Instability

ISAAC ASIMOV
Gold, The Final Science Fiction Collection
Part One - The Final Stories

The Instability
Typed by Bateau


Professor Firebrenner had explained it carefully. "Time-perception depends
on the structure of the Universe. When the Universe is expanding, we
experience time as going forward; when it is contracting, we experience it
going backward. If we could somehow force the Universe to be in stasis,
neither expanding nor contracting, time would stand still."
"But you can't put the Universe in stasis," said Mr. Atkins, fascinated.
"I can put a little portion of the Universe in stasis, however." said the
professor. "Just enough to hold a ship. Time will stand still and we can move
forward or backward at will and the entire trip will last less than an instant.
But all the parts of the Universe will move while we stand still, while we are
nailed to the fabric of the Universe. The Earth moves about the Sun, the Sun
moves about the core of the Galaxy, the Galaxy moves about some center of
gravity, _all_ the galaxies move.
"I calculated those motions and I find that 27.5 million years in the future, a
red dwarf star will occupy the position our Sun does now. If we go 27.5
million years into the future, in less than an instant that red dwarf star will be
near our spaceship and we can come home after studying it a bit."
Atkins said, "Can that be done?"
"I've sent experimental animals through time, but I can't make them
automatically return. If you and I go, we can then manipulate the controls so
that we can return."
"And you want me along?"
"Of course. There should be two. Two people would be more easily believed
than one alone. Come, it will be an incredible adventure."
Atkins inspected the ship. It was a 2217 Glennfusion model and looked
beautiful.
"Suppose," he said, "that it lands _inside_ the red dwarf star."
"It won't," said the professor, "but if it does, that's the chance we take."
"But when we get back, the Sun and the Earth will have moved on. We'll be in
space."
"Of course, but how far can the Sun and Earth move in the few hours it will
take us to observe the star? With this ship we will catch up to our beloved
planet. Are you ready, Mr. Atkins?"
"Ready," sighed Atkins.
Professor Firebrenner made the necessary adjustments and nailed the ship to
the fabric of the Universe while 27.5 million years passed. And then, in less
than a flash, time began to move forard again in the usual way, and
everything in the Universe moved forward with it.
Through the viewing port of their ship, Professor Firebrenner and Mr. Atkins
could see the small orb of the red dwarf star.
The professor smiled. "You and I, Atkins," he said, "Are the first ever to see,
close at hand, any star other than our own Sun."
They remained two-and-a-half hours during which they photographed the
star and its spectrum and as many neighbouring stars as they could, made
spcial coronagraphic observations, tested the chemical composition of the
interstellar gas, and then Professor Firebrenner said, rather reluctantly, "I
think we had better go home now."
Again the controls were adjusted and the ship was nailed to the fabric of the
Universe. They went 27.5 million years into the past, and in less than a flash,
they were back where they started.
Space was black. There was nothing. Atkins said, "what happened? Where are
the Earth and Sun?"
The professor frowned. He said, "Going _back_ in time must be different. The
entire Universe must have moved."
"where could it move?"
"I don't know. Other objects shift position within the Universe, but the
Universe as a whole must move in an upper dimensional direction. We are
here in the absolute vacuum, in primeval Chaos."
"But _we're_ here. It's not primeval Chaos anymore."
"Exactly. That means we've introduced and instability at this place where we
exist, and _that_ means--"
Even as he said this, a Big Bang obliterated them. A new Universe came into
being and began to expand.

luni, 11 ianuarie 2010

Eyes do more than see


Copyright © 1965 by Mercury Press, Inc.


After hundreds of billions of years, he suddenly thought of himself
as Ames. Not the wavelength combination which, through all the
universe was now the equivalent of Ames-but the sound itself. A faint
memory came back of the sound waves he no longer heard and no
longer could hear.
The new project was sharpening his memory for so many more of
the old, old, eons-old things. He flattened the energy vortex that made
up the total of his individuality and its lines of force stretched beyond
the stars.
Brock's answering signal came.
Surely, Ames thought, he could tell Brock. Surely he could tell
somebody.
Brock's shifting energy pattern communed, "Aren't you coming,
Ames?"
"Of course."
"Will you take part in the contest?"
"Yes!" Ames's lines of force pulsed erratically. "Most certainly. I
have thought of a whole new art-form. Something really unusual."
"What a waste of effort! How can you think a new variation can be
thought of after two hundred billion years. There can be nothing
new."
For a moment Brock shifted out of phase and out of communion, so
that Ames had to hurry to adjust his lines of force. He caught the drift
of other-thoughts as he did so, the view of the powdered galaxies
against the velvet of nothingness, and the lines of force pulsing in
endless multitudes of energy-life, lying between the galaxies.
Ames said, "Please absorb my thoughts, Brock. Don't close out. I've
thought of manipulating Matter. Imagine! A symphony of Matter.
Why bother with Energy. Of course, there's nothing new in Energy;
how can there be? Doesn't that show we must deal with Matter?"
"Matter!"
Ames interpreted Brock's energy-vibrations as those of disgust.
He said, "Why not? We were once Matter ourselves back-back- Oh, a
trillion years ago anyway! Why not build up objects in a Matter medium,
or abstract forms or-listen, Brock-why not build up an imitation of
ourselves in Matter, ourselves as we used to be?"
Brock said, "I don't remember how that was. No one does."
"I do," said Ames with energy, "I've been thinking of nothing else and
I am beginning to remember. Brock, let me show you. Tell me if I'm
right. Tell me."
"No. This is silly. It's-repulsive."
"Let me try, Brock. We've been friends; we've pulsed energy
together from the beginning-from the moment we became what we
are. Brock, please!"
"Then, quickly."
Ames had not felt such a tremor along his own lines of force in-well, in
how long? If he tried it now for Brock and it worked, he could dare
manipulate Matter before the assembled Energy-beings who had so
drearily waited over the eons for something new.
The Matter was thin out there between the galaxies, but Ames
gathered it, scraping it together over the cubic light-years, choosing
the atoms, achieving a clayey consistency and forcing matter into an
ovoid form that spread out below.
"Don't you remember, Brock?" he asked softly. "Wasn't it something
like this?"
Brock's vortex trembled in phase. "Don't make me remember. I
don't remember."
"That was the head. They called it the head. I remember it so clearly,
I want to say it. I mean with sound." He waited, then said, "Look, do
you remember that?"
On the upper front of the ovoid appeared HEAD.
"What is that?" asked Brock.
"That's the word for head. The symbols that meant the word in
sound. Tell me you remember, Brock!"
"There was something," said Brock hesitantly, "something in the
middle." A vertical bulge formed.
Ames said, "Yes! Nose, that's it!" And NOSE appeared upon it. "And
those are eyes on either side," LEFT EYE-RIGHT EYE.
Ames regarded what he had formed, his lines of force pulsing slowly.
Was he sure he liked this?
"Mouth," he said, in small quiverings, "and chin and Adam's apple,
and the collarbones. How the words come back to me." They appeared
on the form.
Brock said, "I haven't thought of them for hundreds of billions of
years. Why have you reminded me? Why?"
Ames was momentarily lost in his thoughts, "Something else.
Organs to hear with; something for the sound waves. Ears! Where do
they go? I don't remember where to put them!"
Brock cried out, "Leave it alone! Ears and all else! Don't
remember!"
Ames said, uncertainly, "What is wrong with remembering?"
"Because the outside wasn't rough and cold like that but smooth
and warm. Because the eyes were tender and alive and the lips of the
mouth trembled and were soft on mine." Brock's lines of force beat
and wavered, beat and wavered.
Ames said, "I'm sorry! I'm sorry!"
"You're reminding me that once I was a woman and knew love; that
eyes do more than see and I have none to do it for me."
With violence, she added matter to the rough-hewn head and said,
"Then let them do it" and turned and fled.
And Ames saw and remembered, too, that once he had been a man.
The force of his vortex split the head in two and he fled back across the
galaxies on the energy-track of Brock-back to the endless doom of life.
And the eyes of the shattered head of Matter still glistened with
the moisture that Brock had placed there to represent tears. The head
of Matter did that which the energy-beings could do no longer and it
wept for all humanity, and for the fragile beauty of the bodies they had
once given up, a trillion years ago.

marți, 3 februarie 2009

Isaac Asimov

Dr. Isaac Asimov (n. 2 ianuarie 1920 - d. 6 aprilie1992) a fost un autor evreu american născut în Rusia şi un biochimist, un scriitor de mare succes şi excepţional de prolific, cunoscut mai ales pentru lucrările sale science-fiction şi pentru cărţile de popularizare a ştiinţei. Cea mai faimoasă lucrare este seria Fundaţia, pe care a combinat-o mai târziu cu două alte serii ale sale, seria Imperiului Galactic şi seria Roboţilor. A scris şi romane poliţiste şi fantasy, precum şi o mare cantitate de non-ficţiune. Asimov a scris şi editat peste 500 volume şi estimativ 90.000 scrisori sau cărţi poştale şi are lucrări în toate categoriile majore ale Sistemului Decimal Dewey cu excepţia filozofiei. Asimov a fost prin consens general un maestru al stilului science-fiction, alături de Robert A. Heinlein şi Arthur C. Clarke, a fost considerat a fi unul dintre membrii "Marelui Trio" al scriitorilor de science-fiction din timpul vieţii sale.
Asimov a fost mult timp membru al
Mensa, deşi nu-i făcea mare plăcere — i-a descris drept "combativi intelectual." Prefera mai degrabă să activeze drept preşedinte al Asociaţiei Umaniste Americane (American Humanist Association — AHA). Asteroidul 5020 Asimov este numit în onoarea sa.

luni, 2 februarie 2009

Isaac Asimov
LENNY
(din volumul Povestiri cu roboţi, ― The Rest of The Robots, 1964)
Corporaţia de Roboţi şi Oameni Mecanici din Statele Unite avea o problemă. Problema era
lumea.
Peter Bogert, matematician şef, era în drum spre Adunare când se întâlni cu Alfred Lanning,
director de cercetare. Lanning îşi încrunta cu furie sprâncenele albe, unindu-le şi uitându-se fix la balustrada din camera calculatoarelor.
Pe podeaua de sub balcon, un grup de oameni de ambele sexe şi de diferite vârste priveau în
jur cu curiozitate, în timp ce un ghid intona un discurs dinainte pregătit despre calculatoarele din
robotică.
― Acest calculator pe care-l vedeţi, spuse el, este cel mai mare de acest tip din lume. Are cinci
milioane trei sute de mii de criotroni şi poate lucra simultan cu peste o sută de mii de variabile. Cu ajutorul lui, Corporaţia poate proiecta cu precizie creierele pozitronice ale noilor modele.
Cerinţele sunt introduse pe bandă, care este perforată cu ajutorul acestei claviaturi ― ceva în
genul unei maşini de scris foarte complicată sau al unei maşini de copiat, cu excepţia faptului că nu lucrează cu litere, ci cu concepte. Enunţurile sunt defalcate în echivalenţi simbolici logici, iar
aceştia, la rândul lor, sunt transformaţi în perforaţii.
În mai puţin de o oră, calculatorul poate prezenta oamenilor noştri de ştiinţă un proiect de
creier, care va avea toate conexiunile pozitronice necesare pentru crearea unui robot...
Alfred Lanning privi în sfârşit în sus şi-l observă pe celălalt:
― A, Peter, spuse el.
Bogert îşi ridică mâinile pentru a-şi netezi părul negru, deja perfect neted şi lustruit. Spuse:
― Nu prea pari încântat de treaba asta, Alfred.
Lanning mârâi. Ideea vizitelor cu ghid la Corporaţie era destul de nouă şi ar fi trebuit să
îndeplinească două funcţii. Pe de o parte, spunea teoria, permitea oamenilor săi
vadă pe roboţi de aproape şi să-şi înfrâneze teama aproape instinctivă faţă de obiectele mecanice, prin obişnuinţă. Şi, pe de altă parte, ar fi trebuit să determine măcar o persoană să aleagă cercetarea în robotică drept ocupaţie pentru o viaţă.
― Ştii că nu, spuse Lanning în sfârşit. O dată pe săptămână lucrul se întrerupe. Dacă ţinem
seama de orele-om pierdute, câştigul e insuficient.
― Deci, încă nici o cerere de slujbă?
― O, câteva, dar numai pentru categoriile unde nevoia nu e aşa de mare. De oameni de
cercetare e nevoie. Ştii asta. Necazul e că, dacă roboţii sunt interzişi până şi pe Pământ, un
robotician nu e prea bine văzut.
― Blestematul de complex al lui Frankenstein, spuse Bogert, repetând cu bunăştiinţă
una din expresiile favorite ale celorlalţi.
Lanning nu prinse poanta. Spuse:
― Ar trebui să mă obişnuiesc, dar n-o să pot niciodată. S-ar putea crede că de acum
orice fiinţă omenească de pe Pământ ştie ce garanţie perfectă înseamnă cele Trei Legi, că pur şi simplu roboţii nu sunt periculoşi.
Se încruntă în jos:
― Ia grupul ăsta. Priveşte-i.
Cei mai mulţi dintre ei merg prin camera de asamblare a roboţilor de dragul fricii, ca şi cum s-ar
da în lanţuri la bâlci. Apoi, când intră în camera cu modelul MEC ―
la naiba, Peter, un model MEC ce nu va face nimic pe Pământ decât să înainteze doi paşi şi să
spună: "Îmi pare bine că vă văd, domnule", să dea mâna, apoi să dea înapoi doi paşi ― se trag
înapoi şi mamele îşi iau copiii de mână. Cum să-i facem să gândească pe idioţii ăştia?
Bogert n-avea ce răspunde. Împreună, priviră din nou în jos, la şirul de vizitatori care treceau
acum din camera calculatorului în secţia de asamblare a creierului pozitronic. Apoi plecară. După
cum a reieşit, nu l-au observat pe Mortimer W. Jacobson, de şaisprezece ani, care, ca să fim drepţi,n-a dorit să facă nici un rău.
De fapt, nici măcar nu se poate spune că a fost greşeala lui Mortimer. Ziua din săptămână în
care avea loc vizitarea era cunoscută de toţi lucrătorii. Toate dispozitivele din calea lor ar fi trebuit să fie neutralizate cu grijă sau încuiate, deoarece era lipsit de raţiune să te aştepţi ca fiinţele omeneşti să reziste tentaţiei de a pune mâna pe butoane, taste şi mânere. În plus, ghidul ar fi trebuit să fie foarte atent la cei care cedau tentaţiei.
Dar în acel moment ghidul intrase în următoarea încăpere, iar Mortimer încheia şirul. Trecea
pe lângă claviatura de la care se transmiteau instrucţiuni calculatorului. N-avea cum bănui că în
acea clipă erau introduse planurile pentru un proiect de robot nou, pentru că altfel, fiind un băiat
cuminte, nu s-ar fi atins de claviatură. N-avea de unde să ştie că, dintr-o neglijenţă aproape
criminală, un tehnician nu dezactivase claviatura aceea.
Aşa că Mortimer atinse tastele la întâmplare, ca şi cum ar fi cântat la un instrument muzical.
Nu observă că o parte a benzii perforate ieşi din instrument în altă parte a încăperii ― fără
zgomot, cu discreţie.
Nici tehnicianul, când se întoarse, nu descoperi vreun semn că se umblase acolo. Se simţi
puţin jenat când observă claviatura rămasă în funcţiune, dar nu se gândi să verifice. După câteva
minute îi dispăruse până şi jena uşoară de la început şi continuă să introducă date în calculator.
Cât despre Mortimer, nici atunci, nici după aceea, n-a ştiut ce făcuse.
***
Noul model LNE era proiectat pentru minele de bor de pe centura de asteroizi. Valoarea
hidrurilor de bor creştea în fiecare an, fiind materie primă pentru microreactoarele cu protoni, care constituiau blocurile de rezervă pentru producerea de energie pe navele spaţiale, iar materia primă de pe Pământ începea să se termine.
Din punct de vedere fizic, asta însemna că roboţii LNE ar fi trebuit să fie echipaţi cu ochi
sensibili la liniile spectrale specifice minereurilor de bor şi cu membre adecvate pentru prelucrarea minereului în produs finit. Deşi, ca întotdeauna, principala problemă era echipamentul mental.
Primul creier pozitronic LNE era acum terminat. Era prototipul şi urma să se alăture tuturor
celorlalte prototipuri din colecţia Corporaţiei. După testarea finală, vor fi fabricaţi alţi roboţi pentru închiriere (niciodată pentru vânzare) către consorţii miniere.
Prototipul LNE era acum gata. Înalt, drept, lustruit, pe dinafară părea la fel ca oricare altul
dintr-o mulţime de modele de roboţi nu foarte specializaţi.
Tehnicianul de serviciu, ghidându-se după instrucţiunile pentru testare din Manualul de Robotică, spuse:
― Ce mai faci?
Răspunsul indicat ar fi trebuit să fie:
― Sunt bine şi gata să mă apuc de lucru. Sper că şi dumneavoastră sunteţi bine...
... sau ceva asemănător, cu modificări neînsemnate.
Acest prim schimb de replici nu servea decât ca să arate că robotul aude, înţelege o întrebare
obişnuită şi dă un răspuns obişnuit, cum s-ar aştepta oricine din partea unui robot, începând de
aici, se putea trece la probleme mai complicate, care să testeze Legile şi interacţiunile lor cu bagajul de cunoştinţe al fiecărui model în parte.
Deci, tehnicianul spuse:
― Ce mai faci?
Fu izbit pe loc de vocea prototipului LNE. Nu semăna cu nici o voce de robot auzită de el până
atunci (şi auzise multe). Forma silabele ca sunetele unui clopot ceresc, cu tonalitate joasă.
Atât de surprinzător a fost totul, încât de-abia după câteva secunde a auzit tehnicianul,
retroactiv, silabele pe care le formaseră acele sunete celeste.
Ele erau: "Da, da, da, goo."
Robotul era tot înalt şi drept, dar îşi ridicase mâna dreaptă şi-şi vârâse un deget în gură.
Tehnicianul se holbă absolut îngrozit şi o luă la sănătoasa, închise uşa în spatele lui şi, din
altă cameră, o sună de urgenţă pe dr. Susan Calvin.
***
Dr. Susan Calvin era singurul robopsiholog al Corporaţiei (şi, probabil, singurul din lume). Nu
testă prea în amănunt prototipul LNE până ce nu ceru, foarte categoric, o transcriere a planurilor
proiectate de computer pentru conexiunile creierului pozitronic şi instrucţiunile înregistrate pe
bandă, care le generaseră. După ce studie un timp, trimise după Bogert.
Părul ei, de un cenuşiu ca de oţel, era dat pe spate cu severitate; faţa rece, cu riduri verticale
accentuate de tăietura orizontală a gurii cu buze palide şi strânse, se întoarse agitată spre el:
― Ce înseamnă asta, Peter?
Bogert studie cu uimire crescândă pasajele pe care i le arătă ea şi spuse:
― Doamne, Susan, n-are nici o noimă.
― Absolut sigur nu are. Cum a ajuns asta în instrucţiuni?
Tehnicianul de serviciu, chemat de faţă, jură cu toată sinceritatea că nu era vina lui şi că nu
putea răspunde pentru asta. Calculatorul răspunse negativ la toate încercările de a găsi
defecţiunea.
― Creierul pozitronic, spuse Susan Calvin gânditoare, nu poate fi îndreptat. Au fost şterse
atâtea funcţiuni superioare de către aceste instrucţiuni fără sens, încât rezultatul seamănă foarte
mult cu un copil de om.
Bogert păru surprins, iar Susan Calvin adoptă imediat o atitudine rece, aşa cum făcea
întotdeauna la cea mai mică îndoială, exprimată sau subînţeleasă, faţă de cuvintele ei. Spuse:
― Facem toate eforturile pentru crearea unui robot cât mai asemănător cu un om, din punct de
vedere mental. Eliminaţi ceea ce numim noi funcţiunile adultului şi ceea ce va rămâne, desigur, va fi un copil de om, vorbind din punct de vedere mental. De ce eşti aşa de surprins, Peter?
Prototipul LNE, care nu vădea nici un semn că înţelege vreunul din lucrurile care se petreceau
în jurul lui, lunecă deodată în şezut şi începu să-şi examineze cu atenţie deosebită picioarele.
Bogert se holbă la el:
―E păcat să distrugem creatura. E o muncă frumoasă.
― S-o distrugem? zise robopsihologul cu violenţă.
― Desigur, Susan. Ce rost are lucrul ăsta? Doamne, dacă există un obiect total şi absolut nefolositor, e un robot care nu poate îndeplini o sarcină. N-o să spui că muncă e ceea ce poate face lucrul ăsta, nu?
― Nu, sigur că nu.
― Păi atunci?
Susan Calvin spuse cu încăpăţânare:
― Vreau să mai efectuez teste.
Bogert o privi nerăbdător o clipă, apoi dădu din umeri. Dacă era vreo persoană cu care n-avea
rost să discuţi în contradictoriu, cu siguranţă că aceea era Susan Calvin. Roboţii erau singurii pe
care îi iubea şi îndelungata colaborare cu ei, i se părea lui Bogert, o deposedase de orice aparenţă
umană. Nu putea fi contrazisă, aşa cum nu te puteai contrazice cu un microreactor activat, ca să se oprească.
― Ce rost are? oftă el, apoi zise cu voce tare: Ne anunţi când sunt gata testele tale?
― Da, spuse ea. Hai, Lenny.
(LNE, gândi Bogert. Asta devine Lenny. Inevitabil.)
Susan Calvin îşi întinse o mână, dar robotul se uită doar la ea. Cu blândeţe, robopsihologul se
întinse după mâna robotului şi i-o luă. Lenny se ridică încetişor în picioare (cel puţin coordonarea
mecanică îi funcţiona bine). Ieşiră împreună, robotul fiind mai înalt decât femeia cu peste o
jumătate de metru. Pe culoarele lungi îi urmăriră mulţi ochi curioşi.
***
Un perete din laboratorul lui Susan Calvin, cel care dădea direct în biroul ei personal, era
acoperit cu o reproducere mult mărită a unei diagrame de conexiuni pozitronice. Susan Calvin o
studiase preocupată aproape o lună.
Acum se gândea, urmărind cu atenţie circuitele şerpuind prin contorsiunile lor. În spatele ei,
Lenny stătea pe podea, depărtându-şi şi apropiindu-şi picioarele, scâncind silabe fără sens cu un
glas atât de frumos, încât puteai să asculţi neghiobiile acelea şi să fii încântat.
Susan Calvin se întoarse spre robot:
― Lenny... Lenny...
Repetă cu răbdare, până ce Lenny privi în sus, în sfârşit, şi scoase un sunet întrebător.
Robopsihologul permise unui licăr de plăcere să-i traverseze iute chipul. Atenţia robotului putea fi captată în intervale din ce în ce mai scurte.
Spuse:
― Ridică mâna, Lenny. Mâna... sus. Mâna... sus.
Când spuse asta, îşi ridică propria mâna, iar şi iar.
Lenny urmări mişcarea cu ochii. Sus, jos, sus, jos. Apoi făcu un gest nereuşit cu mâna lui şi clincăni:
― Eh... uh.
― Foarte bine, Lenny, spuse Susan Calvin cu seriozitate. Încă o dată. Mâna... sus.
Cu foarte mare blândeţe, îşi întinse mâna, o prinse pe a robotului şi o ridică, o coborî:
― Mâna... sus. Mâna... sus.
Din biroul ei o întrerupse un strigăt:
― Susan?
Calvin se opri, strângându-şi buzele:
― Ce vrei, Alfred?
Directorul pentru cercetare intră şi privi la diagrama de pe perete şi la robot:
― Tot cu asta?
― Da, lucrez.
― Păi, ştii, Susan...
Scoase o ţigară de foi, o fixă îndelung şi vru să o muşte de la un capăt. Ochii lui întâlniră
privirea severă şi dezaprobatoare a femeii. Dădu ţigara la o parte şi începu:
― Ei bine, Susan, ştii, acum este în fabricaţie modelul LNE.
― Am auzit. Doreşti de la mine ceva în legătura cu asta?
― Nuu.
Totuşi, simplul fapt că este în fabricaţie şi că se descurcă bine înseamnă că lucrul cu acest specimen cârpăcit n-arerost. N-ar trebui dat la fiare vechi?
― Pe scurt, Alfred, te deranjează că îmi pierd timpul meu atât de preţios. Simte-te uşurat.
Timpul meu nu se pierde. Eu lucrez cu acest robot.
― Dar munca asta n-are nici un sens.
― Eu judec asta, Alfred.
Vocea îi era ameninţător de liniştită şi Lanning gândi că e mai înţelept să schimbe tactica.
― Îmi spui şi mie ce sens are? De exemplu, ce faci chiar acum cu el?
― Încerc să-l fac să ridice mâna la comandă. Încerc să-l fac să imite sunetul cuvântului.
Ca şi cum ar fi înţeles, Lenny spuse: "Eh... uh" şi-şi ridică mâna, fluturând-o.
Lanning dădu din cap:
― Vocea asta e uimitoare. Cum se face?
Susan Calvin spuse:
― Nu prea ştiu. Transmiterul lui e normal. Sunt sigură că ar putea vorbi normal. Totuşi, n-o
face; vorbeşte aşa ca urmare a unui fapt petrecut în conexiunile lui pozitronice, pe care nu l-am
descoperit încă.
― Păi descoperă-l,pentru numele lui Dumnezeu. Vorbirea asta poate fi folositoare.
― A, deci există un posibil folos în studiile mele pe Lenny?
Lanning dădu din umeri încurcat:
― Ei bine, e un fapt minor.
― Atunci, îmi pare rău că nu vezi faptele mari, care sunt mult mai importante, spuse Susan
Calvin cu asprime, dar asta nu-i vina mea. Acum, pleacă, te rog, Alfred, şi lasă-mă să-mi continui
munca.


***
Lanning îşi aprinse în sfârşit ţigara de foi, în biroul lui Bogert. Spuse:
― Femeia asta e din zi în zi mai ciudată.
Bogert înţelese perfect. În Corporaţia de Roboţi şi Oameni Mecanici din Statele Unite nu era
decât "o femeie". El zise:
― Tot se mai căzneşte cu pseudorobotul ăla... cu Lenny?
― Încearcă să-l facă să vorbească, pe cuvântul meu.
Bogert dădu din umeri:
― Asta scoate în evidenţă problemele companiei. Adică, obţinerea de personal calificat pentru
cercetare. Dacă am avea alt robopsiholog, am putea-o pensiona pe Susan. Întâmplător, cred că
şedinţa directorilor, planificată pentru mâine, are drept scop problema angajărilor.
Lanning încuviinţă din cap şi-şi privi ţigara ca şi cum n-ar fi fost bună:
― Da. Calitate, nu cantitate. Am ridicat salariile până ce a venit un val de candidaţi... care sunt
interesaţi mai ales de bani. Şiretlicul este să-i luăm pe cei care sunt interesaţi mai ales de
robotică... aşa ca Susan Calvin.
― Drace, nu. Nu ca ea.
― Ei bine, nu ca ea personal. Dar trebuie să recunoşti, Peter, că ea are o idee fixă despre roboţi.
Nimic altceva n-o interesează în viaţă.
― Ştiu. Şi exact asta e ceea ce o face atât de insuportabilă.
Lanning dădu din cap. Nici el nu mai ştia de câte ori şi-ar fi vândut sufletul ca să o concedieze
pe Susan. Nu mai ştia nici cu câte milioane de dolari salvase ea compania, din când în când. Era
într-adevăr o femeie indispensabilă şi va rămâne aşa până la moarte... sau până ce vor putea ei
rezolva problema de a găsi bărbaţi şi femei de calibrul ei, interesaţi de cercetarea în robotică.
― Cred că vom renunţa la treaba cu vizitarea, spuse Lanning.
Peter dădu din umeri:
― Cum vrei. Dar între timp, serios vorbind, ce facem cu Susan? Poate s-o lungească la infinit
cu Lenny. Ştii cum e când are ceea ce numeşte ea o problemă interesantă.
― Ce putem face? spuse Lanning. Dacă devenim prea nerăbdători s-o înlăturăm, va rămâne din
încăpăţânare feminină, în ultimă instanţă, n-o putem obliga să facă nimic.
Matematicianul cel brunet zâmbi:
― N-aş folosi niciodată adjectivul "feminin" pentru vreo parte din corpul ei.
― Bine, spuse Lanning supărăcios. Cel puţin, asta nu face nimănui nici un rău.
De fapt, acesta era singurul aspect asupra căruia se înşela.
Semnalul de alarmă provoacă întotdeauna tensiune în orice întreprindere industrială mare.
Astfel de semnale sunaseră în istoria Corporaţiei de multe ori ― pentru foc, inundaţie, răscoală şi
insurecţie.
Un singur lucru nu se întâmplase niciodată. Nu sunase niciodată semnalul special care indica
"Robot scăpat de sub control". Nu se aştepta nimeni ca el să sune. Era instalat doar la insistenţa
guvernului. ("La naiba cu complexul lui Frankenstein", bombănea Lanning, în rarele ocazii când se gândea la asta.)
Acum, în sfârşit, sirena suna şi tăcea la intervale de zece secunde şi, practic, nici un lucrător,
începând de la Preşedintele Consiliului Director, până la cel mai nou angajat ajutor de portar, nu
recunoscu semnificaţia ciudatului sunet, timp de câteva secunde. După ce trecură aceste secunde, avu loc o deplasare masivă de paznici înarmaţi şi personal medical spre zona de pericol indicată şi activitatea companiei paraliză.
Charles Randow, tehnician de calculatoare, a fost dus la spital cu un braţ rupt. Alte pagube n-au
fost. Alte pagube fizice.
― Dar daunele morale, răcni Lanning, sunt inestimabile.
Susan Calvin îl înfruntă cu un calm criminal:
― Să nu te atingi de Lenny. Să nu te atingi. Înţelegi?
― Tu înţelegi, Susan? Creatura asta a lovit o fiinţă omenească. A încălcat Prima Lege. Nu ştii ce
e Prima Lege?
― Să nu te atingi de Lenny.
― Pentru Dumnezeu, Susan, trebuie să-ţi spun ţie de Prima Lege? Un robot nu poate face rău
unei fiinţe umane sau, prin neintervenţie, să permită ca unei fiinţe umane să i se facă rău. Poziţia
noastră depinde în întregime de respectarea cu stricteţe a Primei Legi de către roboţii de toate
tipurile. Dacă publicul va auzi, şi va auzi, că a existat o excepţie, chiar una singură, s-ar
putea să fim siliţi să închidem totul. Singura noastră şansă de supravieţuire ar fi să anunţăm imediat că robotul în cauză a fost distrus, să explicăm împrejurările şi să sperăm că publicul poate fi convins că nu se va mai întâmpla niciodată aşa ceva.
― Aş vrea să aflu exact ce s-a întâmplat, spuse Susan Calvin. Nu eram de faţă şi aş vrea să ştiu
exact ce făcea tinerelul Randow în laboratoarele mele, fără permisiunea mea.
― Lucrul important care s-a petrecut e clar, spuse Lanning. Robotul tău l-a lovit pe Randow şi
prostul naibii a apăsat pe butonul "Robot scăpat de sub control" şi de aici a pornit toată tevatura.
Dar robotul tău l-a lovit şi a provocat daune de talia unui braţ rupt. Adevărul e că Lenny al tău este atât de deformat, încât încalcă Prima Lege şi trebuie distrus.
― Nu încalcă Prima Lege. Am studiat conexiunile lui cerebrale şi ştiu că n-o încalcă.
― Atunci cum de a putut lovi un om?
Disperarea îl făcea sarcastic:
― Întreabă-l ! pe Lenny. Sunt sigur că l-ai învăţat să vorbească până acum.
Obrajii lui Susan Calvin se făcură de un roz palid. Ea spuse:
― Prefer să întreb victima. Şi vreau ca în lipsa mea, Alfred, birourile mele să fie închise şi
sigilate, cu Lenny înăuntru. Vreau să nu se apropie nimeni de el. Dacă i se întâmplă vreun rău când sunt plecată, compania asta n-o să mă mai vadă, cu nici un preţ.
― Vei fi de acord cu distrugerea lui, dacă a încălcat Prima Lege?
― Da, spuse Susan Calvin, pentru că ştiu că n-a încălcat-o.
***
Charles Randow stătea în pat cu braţul pus în ghips. Suferinţa lui cea mare era provocată de
şocul acelor câteva secunde în care a crezut că un robot înainta spre el cu gânduri criminale în
mintea lui pozitronică. Nici o altă fiinţă umană nu mai avusese vreodată motiv să se teamă de un
rău făcut direct de un robot, cum avusese el atunci. Avusese o experienţă unică.
Acum lângă el stăteau Susan Calvin şi Alfred Lanning; Peter Bogert, care îi întâlnise pe drum,
era cu ei. Medicii şi surorile fuseseră îndepărtaţi.
Susan spuse:
― Ei... ce s-a întâmplat?
Randow era intimidat. Bombăni:
― Creatura m-a lovit în braţ. Venea spre mine.
Calvin spuse:
― Ia povestea de la început. Ce făceai în laboratorul meu fără autorizaţie?
Tânărul tehnician înghiţi în sec, iar mărul lui Adam săltă vizibil în gâtlejul lui subţire. Avea
pomeţi înalţi şi era anormal de palid. Spuse:
― Toţi ştiam de robotul dumneavoastră. Se spune că-l învăţaţi să vorbească precum un
instrument muzical. Se făceau pariuri, dacă vorbeşte sau nu. Unii spuneau... hm... că aţi putea
învăţa şi stâlpul porţii să vorbească.
― Presupun, spuse Susan Calvin cu răceală, că ăsta vrea să fie un compliment. Ce-avea
asta de-a face cu dumneata?
― Trebuia să intru şi să aranjez treaba... să văd dacă vorbeşte, ştiţi dumneavoastră. Am
şterpelit o cheie de la sediul dumneavoastră şi am aşteptat până aţi plecat şi am intrat. Am tras la sorţi cine să facă asta. Eu am pierdut.
― Apoi?
― Am încercat să-l fac să vorbească şi el m-a lovit.
― Cum adică, ai încercat să-l faci să vorbească? Cum ai încercat?
― I-am...i-am pus întrebări, dar nu spunea nimic şi a trebuit să-i dau un ghiont, aşa că am...
ţipat la el, şi...
― Şi?
Urmă o pauză lungă. Sub privirea fixă şi neşovăitoare a lui Susan Calvin, în cele din urmă
Randow spuse:
― Am încercat să-l sperii, ca să spună ceva.
Adăugă, justificându-se:
― A trebuit să-i dau un ghiont.
― Cum ai încercat să-l sperii?
― M-am prefăcut că-i dau un pumn.
― Şi ţi-a dat bratul la o parte?
Mi-a strivit bratul.Foarte bine. Asta-i tot, spuse ea şi apoi, către Lanning şi Bogert: Haideţi, domnilor.
În pragul uşii se întoarse din nou către Randow:
― Dacă te mai interesează, pot rezolva cu pariurile. Lenny poate pronunţa foarte bine câteva
cuvinte.
***
N-au spus nimic, până ce nu au ajuns în biroul lui Susan Calvin. Pereţii acestuia erau plini cu
cărţi, unele scrise chiar de ea. Purtau amprenta personalităţii ei reci, exagerat de ordonate. Avea un singur scaun şi ea se aşeză. Lanning şi Bogert rămaseră în picioare. Ea spuse:
― Lenny s-a apărat doar. Aceasta este a Treia Lege: Un robot trebuie să-şi apere propria
existenţă.
― Cu excepţia cazurilor, spuse Lanning cu violenţă, când contrazice Prima sau a Doua Lege.
Termină citatul! Lenny n-avea nici un drept să se apere în nici un fel cu preţul vătămării, chiar
minore, a unei fiinţe umane.
― Şi nici n-a făcut-o cu bună ştiinţă, i-o întoarse Calvin scurt. Lenny are creierul nedezvoltat.
N-avea de unde să-şi cunoască puterea sau slăbiciunea oamenilor. Când a dat la o parte braţul
ameninţător al unei fiinţe umane, nu putea şti că osul se va rupe. În termeni umani, nici o
învinovăţire nu poate fi adusă unui individ care într-adevăr nu poate face diferenţa între bine şi rău.
Bogert o întrerupse liniştitor:
― Susan, noi nu învinovăţim. Noi înţelegem că Lenny este ca un copil, omeneşte vorbind, şi nu-l
condamnăm. Dar publicul o va face. Corporaţia se va închide.
― Ba dimpotrivă. Dacă ai avea minte măcar cât un purice, Peter, ai înţelege că ăsta e prilejul pe
care îl aşteaptă Corporaţia. Asta îi va rezolva problemele.
Lanning îşi coborî sprâncenele albe şi spuse încet:
― Ce probleme, Susan?
― Oare Corporaţia nu e interesată să menţină personalul de cercetare la actualul ― Doamne
ajută ― nivel înalt?
― Bineînţeles.
― Păi, ce oferiţi viitorilor cercetători? Emoţii? Noutate? Fiorul de a sonda necunoscutul? Nu! Le
oferiţi salarii şi rezolvarea tuturor problemelor.
― Ce vrei să spui, a tuturor problemelor? spuse Bogert.
― Există vreo problemă? i-o întoarse Susan Calvin. Ce fel de roboţi fabricăm? Roboţi perfect
realizaţi, apţi pentru sarcinile lor. O industrie ne spune ce-i trebuie; un calculator proiectează
creierul; maşinile construiesc robotul şi gata, iată-l întreg-întreguţ.
Peter, acum câtva timp m-ai întrebat, referindu-te la Lenny, la ce e bun. La ce bun, ai zis tu, un robot care n-a fost proiectat pentru nici o sarcină? Acum te întreb eu: la ce bun un robot proiectat pentru o singură sarcină? Ne învârtim pe loc. Modelele LNE exploatează minele de bor. Dacă este nevoie de beriliu, ele sunt inutile. Dacă tehnologia borului intră într-o etapă nouă, ele devin inutile. O fiinţă umană proiectată astfel ar fi subumană. Un robot proiectat astfel este subrobot.
― Vrei un robot multilateral? întrebă Lanning, nevenindu-i să creadă.
― De ce nu? întrebă robopsihologul. De ce nu? Mi s-a dat un robot cu un creier aproape în
totalitate iresponsabil. L-am educat şi tu, Alfred, mă întrebi ce rost are asta. Poate foarte puţin rost, în ceea ce-l priveşte pe Lenny, dat fiindcă niciodată nu va evolua peste nivelul de cinci ani pe scara umană. Dar ce rost are în general? Foarte mare, dacă te gândeşti la un studiu al problemei abstracte de a învăţa cum să educi un robot. Am aflat moduri de scurtcircuitare a conexiunilor învecinate, pentru a crea altele. Mai multe studii vor dezvolta tehnici mai bune, mai subtile şi mai eficiente.
Ei bine? Să presupunem că începeţi cu un creier pozitronic înzestrat cu toate conexiunile de
bază trasate cu grijă, dar fără nici una secundară. Să presupunem că atunci începeţi să le creaţi pe cele secundare. Veţi putea vinde roboţi proiectaţi pentru învăţare; roboţi care pot fi modelaţi pentru o sarcină şi apoi pentru alta, dacă trebuie. Roboţii vor deveni la fel de multilaterali precum fiinţele umane. Roboţii pot învăţa!
Se holbară la ea. Ea spuse, nerăbdătoare:
― Tot nu înţelegi, nu-i aşa?
― Înţeleg ce spui, zise Lanning.
― Nu înţelegeţi că, având un domeniu complet nou de cercetare şi trebuind să dezvoltăm
tehnici absolut noi, cu o zonă complet necunoscută de clarificat, tinerii vor simţi îndemnul să intre în robotică? Încercaţi şi vedeţi.
― Permite-mi să atrag atenţia, spuse Bogert mieros, că e periculos. Dacă începem cu roboţi
ignoranţi ca Lenny, nimeni nu va mai avea vreodată încredere în Prima Lege... exact aşa cum sa
întâmplat în cazul lui Lenny.
― Exact. Faceţi publicitate cazului.
― Să-i facem publicitate?!
― Desigur. Împărtăşiţi tuturor pericolul. Explicaţi că veţi înfiinţa un nou institut de cercetări pe
Lună, dacă populaţia Pământului nu e de acord cu asemenea lucruri pe Pământ, dar subliniaţi
pericolul pentru candidaţii posibili, neapărat.
― De ce, pentru numele lui Dumnezeu? spuse Lanning.
― Deoarece grăuntele de pericol va spori farmecul. Credeţi că în tehnologia nucleară nu există
nici un pericol şi în aeronautică nici un risc? V-a păcălit cumva chiar momeala voastră cu
securitatea absolută? V-a stimulat complexul lui Frankenstein, pe care îl dispreţuiţi atât de mult
toţi? Atunci încercaţi altceva, ceva care a mers în alte domenii.
La uşa care ducea spre laboratoarele personale ale lui Calvin se auzi ceva. Era Lenny cu vocea
lui de clopoţel.
Robopsihologul se întrerupse imediat, ascultând. Spuse:
― Scuzaţi-mă.
Cred că mă cheamă Lenny.
― Poate să te cheme? spuse Lanning.
― Am spus că am reuşit să-l învăţ câteva cuvinte.
Merse spre uşă, puţin tulburată:
― Dacă doriţi să mă aşteptaţi...
O urmăriră ieşind şi o clipă se lăsă liniştea. Apoi Lanning zise:
― Crezi că are vreun sens ce spune ea, Peter?
― S-ar putea, Alfred, spuse Bogert. S-ar putea. Pentru noi e suficient să ridicăm problema la
şedinţa directorilor şi să vedem ce spun ei. La urma urmei, întra-devăr s-a dus dracului tot. Un
robot a vătămat o fiinţă umană şi faptul e cunoscut în public. Aşa cum spune Susan, am putea
încerca să întoarcem totul în avantajul nostru. Desigur, n-am încredere în motivele ei referitoare la asta.
― Cum adică?
― Chiar dacă tot cea spus ea e perfect adevărat, în ceea ce o priveşte este numai raţionament.
Motivul ei în toată afacerea este dorinţa de a păstra acest robot. Dacă am presa-o şi
matematicianul zâmbi din cauza înţelesului literal absurd al expresiei ― ar spune că asta înseamnă continuarea tehnicilor de studiu pentru educarea roboţilor, dar eu cred că a găsit o altă întrebuinţare pentru Lenny. Una nemaiîntâlnită care, dintre toate femeile, i s-ar potrivi numai lui Susan.
― Nu înţeleg unde baţi.
Bogert spuse:
― Ai auzit ce spunea robotul?
― Păi, nu prea... începu Lanning, când uşa se deschise brusc şi cei doi bărbaţi se opriră din
discuţie imediat.
Susan Calvin intră din nou, privind în jur nesigură:
― A văzut vreunul din voi... Sunt sigură că e pe undeva, pe aici... Oh, iat-o.
Fugi spre un colţ al bibliotecii şi luă un obiect făcut dintr-o ţesătură complicată de metal, în
formă de haltere cu găuri, iar în fiecare gaură erau diverse bucăţi de metal, prea mari ca să iasă
prin ţesătură.
Când îl luă, bucăţile metalice dinăuntru se mişcară şi se ciocniră una de alta, scoţând un
clinchet plăcut. Lui Lanning îi trecu prin cap că obiectul era un fel de versiune pentru robot a unei jucării pentru copii mici.
Când Susan Calvin deschise din nou uşa, dinăuntru se auzi iar vocea de clopot a lui Lenny. De
data asta, Lanning îl auzi clar spunând vorbele pe care le învăţase de la Susan Calvin.
În cuvinte care sunau ca un clopoţel din ceruri, zicea:
― Mămico, vreau la tine. Vreau la tine, mămico.
Iar paşii lui Susan Calvin se auziră alergând iute pe podeaua laboratorului, spre singurul fel de
copil pe care ea l-ar fi putut avea sau iubi vreodată.