it'a a though choice

Ted Chiang is an occasional writer of science fiction. His work can be found in his collection Stories of Your Life and Others,published by Pan Macmillan.

This is a warning. Please read carefully. By now you’ve probably seen a Predictor; millions of them have been sold by the time you’re reading this. For those who haven’t seen one, it’s a small device, like a remote for opening your car door. Its only features are a button and a big green LED. The light flashes if you press the button. Specifically, the light flashes one second before you press the button. Most people say that when they first try it, it feels like they’re playing a strange game, one where the goal is to press the button after seeing the flash, and it’s easy to play. But when you try to break the rules, you find that you can’t. If you try to press the button
without having seen a flash, the flash immediately appears, and no matter how fast you move, you never push the button until a second has elapsed. If you wait for the flash, intending to keep from pressing the button afterwards, the flash never appears. No matter what you do, the light
always precedes the button press. There’s no way to fool a Predictor.
The heart of each Predictor is a circuit with a negative time delay — it sends a signal back in time. The full implications of the technology will become apparent later, when negative delays of greater than a second are achieved, but that’s not what this warning is about. The immediate problem is that Predictors demonstrate that there’s no such thing as free will. There have always been arguments showing that free will is an illusion, some based on hard physics, others based on pure logic. Most people agree these arguments are irrefutable, but no one ever really accepts the conclusion. The experience of having free will is too powerful for an argument to over-rule. What it takes is a demonstration, and that’s what a Predictor provides.
Typically, a person plays with a Predictor compulsively for several days, showing it to friends, trying various schemes to outwit the device. The person may appear to lose interest in it, but no one can forget what it means — over the following weeks, the implications of an immutable future sink in. Some people, realizing that their choices don’t matter, refuse to make any choices at all. Like a legion of Bartleby the Scriveners, they no longer engage in spontaneous action. Eventually, a third of those who play with a Predictor must be hospitalized because they won’t feed themselves. The end state is akinetic mutism, a kind of waking coma. They’ll track motion with their eyes, and change position occasionally, but nothing more. The ability to move
remains, but the motivation is gone.
Before people started playing with Predictors, akinetic mutism was very rare, a result of damage to the anterior cingulate region of the brain. Now it spreads like a cognitive plague. People used to speculate about a thought that destroys the thinker, some unspeakable lovecraftian horror, or a Gödel sentence that crashes the human logical system. It turns out that the disabling thought is one that we’ve all encountered: the idea that free will doesn’t exist. It
just wasn’t harmful until you believed it. Doctors try arguing with the patients while they still respond to conversation. We had all been living happy, active lives before, they reason, and we hadn’t had free will then either. Why should anything change? “No action you took last month was any more freely chosen than one you take today,” a doctor might say. “You can still behave that way now.” The patients invariably respond, “But now I know.” And some of them never
say anything again. Some will argue that the fact the Predictor causes this change in behaviour
means that we do have free will. An automaton cannot become discouraged, only a free-thinking entity can. The fact that some individuals descend into akinetic mutism whereas others do not just highlights the importance of making a choice.Unfortunately, such reasoning is faulty: every form of behaviour is compatible with determinism. One dynamic system might fall into a basin of attraction and wind up at a fixed point, whereas another exhibits chaotic behaviour indefinitely, but both are completely deterministic. I’m transmitting this warning to you from just over a year in your future: it’s the first lengthy message received when circuits with negative delays in the megasecond range are used to build communication devices. Other messages will follow, addressing other issues. My message to you is this: pretend that you have free will. It’s essential that you behave as if your decisions matter, even though you know that they don’t. The reality isn’t important: what’s important is your belief, and believing the lie is the only way to avoid a waking coma. Civilization now depends on self-deception. Perhaps it always has. And yet I know that, because free will is an illusion, it’s all predetermined who will descend into akinetic mutism and who won’t. There’s nothing anyone can do about it — you can’t choose the effect the Predictor has on you. Some of you will succumb and some of you won’t, and my sending this warning won’t alter those proportions. So why did I do it?
Because I had no choice. ■

note for Nat

Gareth Owens is a palaeolinguist and a student of the arcane writings of ancient and lost civilizations. He is a composer,writer and traveller and has recently completed a novel.

Nat used to be in a band. Until yesterday that was. That’s him, sat in the armchair, the unhappy looking one talking to Midge.And there’s Duffy and Slingshot. And that’s me in the other corner.
You can’t always see me on the screen, Tim was holding the camera. I’m only the manager, and it was the band we wanted to catch. This was a promo, backstage thing for the website.
This was taken about three years ago, back in the day when Invisible Ear was the biggest band on three continents. You must have been living under a rock to have missed them, even if you couldn’t actually hear anything they did. They were the crest of a wave, first of a new breed, pioneers on the new frontier. And I can honestly say that I’ve never heard a single note that they’ve ever played. Not that I’m that bothered, they have made me a very happy man over the past few years. M. Osborne, manager to the stars, known to one and all as Mozzy. I have bands queuing up for me now, and I owe it all to Nat and the gang.
But there would have been no Invisible Ear at all, no career for Nat, or for me, if it hadn’t been for an irritated shopkeeper. The problem this guy had was he wanted to discourage gangs of youngsters from hanging around his shop, putting off his paying customers. His solution was to put a buzzing box by the door that made an irritating high-pitched sound that only the youngsters could hear. ’Dults lose their hearing from the top down, so the older customers could come in and spend money without any problem, but anyone under the age of about 18 would have this constant buzz, like toothache. Really put them off. Well, kids ain’t stupid. They took to this idea that there’s stuff they can hear that the ’dults can’t and made it their own. Suddenly
there were ring-tones for cell phones just for them, and that was when Nat and Slingshot had the idea to get together and begin Invisible Ear. They started writing tunes in this register. A music that was theirs and theirs alone. No grown-ups allowed, ’dults keep-out. I was always on the lookout for the next big thing, and I saw Invisible Ear play at a school hall. I wasn’t expecting much. School bands are usually awful, shouting boys doing covers of angry music, but this was something else. Nat raised his hands in the air, counted the band in with a one-two-three and they started to play. The audience went wild. I could see heads bobbing up and down, and they danced around to this invisible beat, and yet I could hear nothing, nada, zip and zilch.
I stood amazed and puzzled. For the next three minutes the band played, and Nat sang (he recorded vocals prior, pitch shifted them up and then mimed so it looked like he was singing).
Then they stopped. The hall, which had been silent while the band played, erupted into wild shouts of unrestrained enthusiasm. I signed them like a shot. For the first time, here was a band I could represent that I didn’t actually have to listen to. But the real fun was taking the demo
around to record companies, playing these ultrasonic songs to the guys in suits, and then telling them that only cool people could hear the music. Hans Christian Anderson would have loved it.
Screwing their faces up with concentration they’d lean forward and then they would nod, and look like they were getting into it, and about half the time Nat hadn’t switched the player on.
Invisible Ear took the world by storm. Not only music but vids, games and online worlds, Japanese children would queue for hours just to get the latest Ear game to play at home. They became a worldwide cultural phenomenon.
Then yesterday, at the height of the band’s fame and popularity, they sacked Nat. He’s too old you see. He sat in that chair there and the poor kid was almost in tears. He’s been wearing hearing aids for the past six months. He was totally distraught, been tryin’ to hold off the inevitable, but what can you do? He’s over the hill four months before his eighteenth birthday. I told him: “Nobody can keep time at bay, not even you Nat. You founded a club meant to keep grown-ups out — and then you grew up. Sorry.”
I let him wallow for a while, but to be honest what kind of manager would I be if I hadn’t seen this coming?
“Look, Nat. Take those things off your ears, you are not going deaf.” I didn’t give him the choice.
I walked over to where he sat and pulled the hearing aids off his ears, he yelped a bit. “Like I said, you founded a club for the youth market, but you’re not the only one getting older. The record company is beginning to get complaints that the recordings they made of Invisible Ear’s
songs have faded. Your fans are putting on your music, and they can’t hear it any more. It’s not the songs that are fading — your first lot of fans are about the same age as you, so they can press the play button as much as they like but nothing’s gonna come out, at least not for them anymore.”
“So?” he said.
“It’s time for Nat to grow up and go solo,” I said grinning. “To transpose all your songs into an audible register, re-record them as a series of duets with the hottest stars, and get your fans to buy them all over again. Welcome to the ’dults Nat, I think you’ll find it much more fun than you were expecting.” ■

a brief history of death switches

David Eagleman is a neuroscientist who studies how the brain represents time.He also writes fiction. He can be found at www.eaglemanlab.net .A brief history of death switches Immortal remains.




There is no afterlife, but a version of us lives on nonetheless. At the beginning of the computer era,people died with passwords in their heads and no one could access their files. When access to these files was critical, companies could grind to a halt. That’s when programmers invented death switches. With a death switch, the computer prompts you for your password once a week to make sure you are still alive. When you don’t enter your password for some period of time, the computer deduces you are dead, and your passwords are automatically e-mailed to the second in-command. Individuals began to use death switches to reveal Swiss bank account numbers to their heirs, to get the last word in an argument, and to confess secrets that were unspeakable during a lifetime.
It soon became appreciated that death switches provided a good opportunity to say goodbye electronically. Instead of sending out passwords, people began programming their computers to send e-mails to their friends announcing their own death. “It appears I’m dead now,” the
e-mails began. “I’ll take this as an opportunity to tell you things I’ve always wanted to express…” Soon enough, people realized they could program messages to be delivered on dates
in the future: “Happy 87th birthday. It’s been 22 years since my death. I hope your life is proceeding the way you want it to.” With time, people began to push death switches further. Instead of confessing their death in the e-mails, they pretended they were not dead. Using auto-responder algorithms that cleverly analysed incoming messages, a death switch could generate
apologetic excuses to turn down invitations, to send congratulations on a life event, and to claim to be looking forward to a chance to see them again sometime soon. Today, building a death switch to pretend you are not dead has become an art form. Death switches are programmed
to send a fax occasionally, make a transfer between bank accounts, or make an online purchase of the latest novel. The most sophisticated switches reminisce about shared adventures, exchange memories about a good story, swap inside jokes, brag about past feats, summon up lifetimes of experience. In this way, death switches have established themselves as a cosmic joke on mortality. Humans have discovered that they cannot stop Death, but at least they can spit
in his drink. This began as a good-spirited revolution against the grave’s silence. The problem
for those of us still living, however, is the increasing difficulty in sorting the dead from the living. Computers operate around the clock sending out the social intercourse of the dead: greetings, condolences, invitations, flirtations, excuses, small talk, inside jokes — codes between people who know each other well. And it is clear now where this society is going. Most people have died off, and I’m one of the few remaining. By the time I die and my own death switch is triggered, there
will be nothing left but a sophisticated network of transactions with no one to read them: a society of e-mails zipping back and forth under silent satellites orbiting around a soundless planet.
So an afterlife does not exist for us, per se, but instead an afterlife exists for that which exists between us. When an alien civilization eventually bumps into Earth, it will immediately be able to understand what humans were about, because what will remain is the network of relationships: who loved whom, who competed, who cheated, who laughed together about road trips and holiday dinners. Each person’s ties to bosses, brothers, lovers are written in the electronic communiqués. The death switches simulate the society so completely that the entire social network is reconstructable. The planet’s memories survive in zeros and ones. This situation allows us to forever revisit shared jokes, to remedy lost opportunities for a kind word, to recall stories about delightful earthly experiences that can no longer be felt. Memories now live on their own, and no one forgets them or grows tired of telling them. We are quite satisfied
with this arrangement, because reminiscing about our glory days of existence is perhaps all that would have happened in an afterlife anyway.

a better mousetrap

Mike Resnick

Men have always talked about building a better mousetrap, just the way they talk about a car that runs on water rather than gasoline, or nuclear fission that doesn’t have any harmful by-products. But it wasn’t until they reopened the Heisenberg Space Station out between Europa and Callisto that they realized they really needed a better mousetrap.
The first team of scientists — four men and two women — docked their ship there on 2 November 3014 ad, at exactly 7:43 p.m. H.T. (Heisenberg time). They buttressed the hatch up against the entrance to the station, sealed it, then opened both doors and stepped into the station, the first humans to do so in more than 900 years. Exactly 43 seconds later, one of the
women screamed, and the other jumped onto a chair that was bolted into the floor. Three of the men started cursing, and the fourth, a wimpy little fellow, fainted dead away. It seemed that some of the station’s inhabitants were waiting for them. They’d been there nine long centuries, and were glad to have some company. Having just eaten the last of the huge stores of preserved
food that prior crews had laid in, they were even happier to have a new source of protein.
“What are they?” asked the wimpy scientist when they woke him up. “Mice,” said the nuclear physicist. “Or maybe rats.”
“I don’t care what they are!” said the roboticist from atop her chair. “Get them
away from me!”
“No problem,” said the biochemist.
“I’ll whip up a fast-acting poison and lay it out for them.”
At which point the wimpy scientist fainted again.
So the biochemist mixed up the poison, and left it out for the mice, and the crew went about setting up their workstations, ate dinner and went to bed, expecting to find a few hundred dead mice in the morning.What they found were some plump mice, happily licking their chops and looking for more poisoned bait.“They’ve evolved,” said the biochemist.“They’ve obviously developed an immunity to poison. I suppose we’ll just have to find some other way to kill them.”
“I know just the thing,” said the nanotechnologist.“I’ll design a mechanical microbe that will invade their systems and attack them from the inside, and I’ll slip it in some cheese.”
The mice came, and they saw, and they ate — and they came back the next morning looking for more. “I don’t understand it,” said the nanotechnologist.
“Those microbes would kill any one of us. Why didn’t they kill the mice?”
No one knew, so they captured one of the mice, drew blood samples, stomach samples, gene samples and still had no answer. The best suggestion came from the biochemist, who theorized that their forced evolution had created an internal environment so hospitable to microbes, even
engineered ones,that the microbes ignored their programming and set up shop in the
mice’s intestines.The roboticist tried next. She created an army of tiny metal warriors and sent them forth to do battle under chairs and beds, inside bulkheads, wherever the mice were hiding.
That was when they learned that the mice had evolved mentally as well as physically, and that their commanders were far superior at warfare to the roboticist, who had programmed her metal army. The robots were outflanked and outmanoeuvred, and finally surrendered only 17 hours into the battle. The nuclear physicist didn’t do much better with his jerrybuilt disintegrator ray. The mice were impervious to it, and the only harm it did was to two bathrooms and the coffee-maker in the galley.
“Well, I’m all out of ideas,” said the biochemist.
“The dirty little swine have beaten us at every turn,” muttered the nuclear scientist.
“Idiots!” said the wimpy little scientist disgustedly.
“The mice?”
“No,” he said. “I was referring to my colleagues.”
“You should talk!” snapped the roboticist. “All you ever do is faint.”
“I have never denied my limitations,” said the scientist, “though it is thoughtless of you to refer to them. Just for that, I’ve a good mind not to solve your problem.”
“So you think you’re the one who can build a better mousetrap?” she said sardonically.
“Most certainly.”
“Even though they’ve withstood poison, microbes, military robots and disintegrator rays?”
“Yes.”
“Okay, hot-shot. What will you need?”
“Just a little help from our geneticist.”
“And nothing else?”
“Not at the moment,” said the scientist.
So they left him and the geneticist alone for a month and tried not to notice all the damage the mice were doing. And then one day the scientist announced that the better mousetrap had been
created and was ready to perform its function.
The others all snickered at him.
“That’s it?” asked the nanotechnologist when he displayed it. “That’s the better mousetrap
that we’ve been waiting for all month?”
“You don’t really think something this primitive is going to work, do you?”demanded the biochemist.
“Oh, ye of little faith,” muttered the wimpy scientist.
They all laughed. (Well, they laughed at Newton and Einstein too.)
Within a week every mouse on the station had been eliminated, including three that had somehow migrated onto the docked ship. It had been swift, efficient and devastating.
“Who’d have believed it?” said the roboticist as they all gathered around the better mousetrap.
“Where did you ever hear about something like this?” asked the nanotechnologist.
“Sometimes you have to read books that aren’t exclusive to your field of study,” answered the scientist.
“Meow,” agreed the better mousetrap.

Sentinela

Prima dată când veţi vedea Luna plină strălucind în sud, observaţi cu atenţie marginea ei din dreapta. Acolo unde ar sta scris ora două, dacă satelitul nostru ar fi un orologiu, veţi remarca un minuscul oval întunecat: oricine are o vedere normală îl poate descoperi cu uşurinţă. E un mare podiş, prins între pereţi abrupţi, unul dintre cele mai fru­moase de pe Lună ― Mare Crisium, Marea Crizelor. Cu un diametru de cinci sute de kilometri şi aproape în întregime înconjurat de ine­lul unor munţi magnifici, acest podiş nu fusese niciodată explorat înainte ca noi să fi pătruns acolo, la sfârşitul verii lui 1997.
Expediţia noastră era foarte bine echipată. De-a lungul a opt sute de kilometri, două mari cargouri ne transportaseră proviziile şi echi­pamentul de la centrala situată în Serenitatis. Aveam, de aseme­nea, mici rachete destinate transportului pe distanţe mici, deasupra regiunilor pe care vehiculele noastre nu le puteau străbate. Din feri­cire, cea mai mare parte a Mării Crizelor este netedă; nu întâlneşti acolo acele uriaşe crevase, atât de primejdioase, şi nici prea mulţi munţi şi cratere. După toate aparenţele, puternicele noastre tractoare trebuiau să ne ducă fără nici o dificultate oriunde voiam.
Eram geolog (sau selenolog, dacă ţineţi neapărat la exactitate), şeful grupului care explora zona sudică a podişului. În acea săp­tămână, cercetasem cam o sută cincizeci de kilometri de teren, oco­lind contraforturile muntoase ce mărgineau albia a ceea ce fusese o străveche mare, cu o mie de milioane de ani în urmă. Atunci când viaţa începea pe Pământ, aici ea deja se stingea. Apele se retră­geau de pe flancurile acestor prodigioase faleze, în inima larg des­chisă a Lunii. Deasupra solului pe care-l traversam, oceanul fără maree atinsese odinioară o adâncime de opt sute de metri, dar singu­ra urmă de umezeală era reprezentată de chiciura pe care o obser­vam uneori în hrubele neajunse de soare.
Întreprinseserăm călătoria noastră la revărsatul zorilor lunari şi ne mai rămânea aproape o săptămână (socotită în timp terestru) până la venirea nopţii. De şase ori pe zi, ne părăseam vehiculul: îmbrăcaţi în combinezoane spaţiale, ieşeam în căutarea unor minerale intere­sante sau fixam repere pentru ghidarea viitorilor călători. Era o muncă monotonă, de rutină. Explorarea selenară nu prezintă nimic aventu­ros, nimic deosebit de palpitant. Puteam să trăim confortabil timp de o lună în tractoarele noastre presurizate; iar dacă survenea vreo încur­cătură, puteam oricând, prin radio, să chemăm baza ― după aceea, nu ne rămânea decât să aşteptăm nava care trebuia să ne vină în ajutor.
Spuneam că explorarea selenară nu comporta nimic palpitant. Desigur, aceasta nu este întru totul adevărat. E cu neputinţă să te plictiseşti de aceşti uluitori munţi, atât de teribili în comparaţie cu dulcile coline ale Pământului. Înconjurând promontoriile mării dis­părute, nu ştiam niciodată ce noi splendori ne vor fi dezvăluite. Toa­tă curba sudică a Mării Crizelor fusese o vastă deltă, unde zeci de râuri îşi croiau, odinioară, drumul până la ocean, alimentate poate de ploile torenţiale ce erodaseră munţii în timpul scurtei perioade vulcanice, când Luna era tânără. Fiecare dintre aceste văi străvechi ne ispitea, ne provoca să ne căţărăm până la platourile necunoscu­te ce se găseau dincolo. Dar mai aveam de străbătut vreo sută cinci­zeci de kilometri, şi nu puteam decât să privim cu invidie înălţimile pe care alţii aveau să le escaladeze.
La bord, noi trăiam după timpul terestru; la ora douăzeci şi două precis, trimiteam bazei ultimul mesaj radio şi ne întrerupeam activi­tatea. Afară, rocile mai scânteiau sub soarele aproape vertical; pen­tru noi, însă, era noapte, până când se dădea deşteptarea, opt ore mai târziu. Apoi, în vreme ce unul dintre noi pregătea micul dejun, se stârnea un intens bâzâit de aparate de ras electrice şi se deschi­dea radioul care ne lega din nou de Pământ. Iar când mirosul cârnaţilor prindea să umple cabina, era dificil să crezi că nu reveni­serăm pe planeta noastră: totul era atât de familiar, cu excepţia impresiei că te simţeai mai puţin greu şi a neobişnuitei încetineli cu care cădeau obiectele.
Era rândul meu să prepar dejunul într-un colţ al cabinei principa­le care ne servea de bucătărie. Au trecut ani buni, dar tot îmi amin­tesc cu emoţie de acea clipă. Tocmai se auzea una dintre melodiile preferate, vechiul cântec galez "David of the White Rock". Pilotul nostru, în costumul său spaţial, se şi afla afară, unde inspecta şeni­lele. Asistentul meu, Louis Garnett, stătea la postul de control şi adăuga în grabă câteva informaţii în jurnalul de bord.
Ca toate gospodinele Pământului, tot aşteptând în picioare, lân­gă tigaie, rumenirea cârnaţilor, îmi lăsam privirile să rătăcească pe meterezele munţilor care schiţau conturul orizontului sudic, pierzân­du-se către infinit, spre est şi spre vest. Păreau doar la doi-trei kilo­metri de noi, dar eu ştiam că cel mai apropiat se afla la treizeci de kilometri. Pe Lună, fireşte, distanţa nu estompează detaliile: nici o ceaţă, oricât de imperceptibilă, nu îndulceşte şi nu transfigurează lucrurile care, pe Pământ, se topesc în depărtare. Aceşti munţi înalţi de trei mii de metri se ridicau atât de abrupt de parcă, odinioară, vreo erupţie subterană îi făcuse să ţâşnească din scoarţa în fuziu­ne. Nici nu puteai să vezi poalele celui mai apropiat, din cauza pu­ternicei curburi a suprafeţei, căci Luna este un astru mic, foarte mic, şi din locul unde mă aflam, nu mă despărţeau de orizont mai mult de trei kilometri.
Mi-am îndreptat privirile spre piscurile pe care nici un om nu le escaladase vreodată, spre aceste piscuri care, înainte de naşterea vieţii pe Pământ, contemplaseră trista retragere a oceanelor, ce ducea cu ea şi speranţa în apariţia unei lumi. Soarele izbea metere­zele cu o strălucire care rănea ochii, în timp ce, puţin mai sus, stele­le sticleau neclintite pe un cer mai negru decât în miezul unei nopţi de iarnă pe Pământ.
Întorcându-mi privirea, am zărit o lucire metalică pe vârful mu­chiei unui mare promontoriu care înainta în mare, vreo cincizeci de kilometri la vest. Era un punct luminos fără dimensiuni, ca şi când o stea fusese smulsă de pe cer, de una dintre acele crâncene creste. Iniţial mi-am închipuit că suprafaţa netedă a unei stânci înalte prin­dea lumina Soarelui şi mi-o reflecta în ochi. Nu era ceva neobişnuit. Când Luna intră în al doilea pătrar, observatorii de pe Pământ pot uneori să vadă marile lanţuri ale Oceanului Furtunilor (Oceanus Procellerum) scăldate de o irizaţie alb-albăstrie, în vreme ce lumina Soarelui ţâşneşte din coastele lor şi sare dintr-o lume într-altă. Dar eu eram curios să ştiu ce fel de rocă putea scânteia acolo, sus, atât de intens: am suit în turela de observaţie şi am orientat telescopul nostru de zece centimetri, spre vest.
Ceea ce am văzut a fost de-ajuns ca să-mi lase gura apă. Conturându-se clar în câmpul meu vizual, vârfurile munţilor dădeau impresia că se aflau doar la un kilometru, dar ceea ce capta razele Soarelui era prea mic pentru a fi identificat. Totuşi, părea să aibă o deconcertantă simetrie, iar culmea pe care se găsea era ciudat de plată. Am cercetat o bucată de vreme această enigmă scânteietoa­re, obosindu-mi ochii tot scrutând spaţiul, până ce un miros de ars venit dinspre bucătărie m-a avertizat că deliciosii cârnaţi ce urmau să ne astâmpere foamea străbătuseră de pomană patru sute de mii de kilometri.
Toată dimineaţa, am dezbătut problema drumului de-a curmezişul Mării Crizelor, în vreme ce, în vest, munţii se înălţau către firma­ment. Chiar când prospectam afară, în combinezoanele noastre cosmice, discuţia continua prin radio. Era absolut sigur, îmi spu­neau colegii, că niciodată nu existase pe Lună vreo formă de viaţă inteligentă. Acolo nu apăruseră decât câteva plante primitive şi strămoşii lor ceva mai puţin degeneraţi. Eu ştiam asta, ca toţi confraţii mei, dar sunt momente când unui om de ştiinţă nu trebuie să-i fie frică să facă pe prostul.
― Ascultaţi, am spus în cele din urmă, mă voi căţăra până acolo sus, fie şi numai pentru liniştea mea sufletească. Muntele nu e mai înalt de patru mii de metri ― deci ar măsura mai puţin de o mie, în gravitaţie terestră. Toată plimbarea asta mă poate costa douăzeci de ore. Oricum, dintotdeauna am dorit să mă urc pe aceşti munţi, aşa că am o scuză foarte bună.
― Dacă nu-ţi vei frânge gâtul, îmi zise Garnett, vei deveni batjo­cura expediţiei când ne vom întoarce la bază. De acum înainte, acest munte va purta numele de "Păcăleala lui Willson".
― Nu-mi voi frânge gâtul, am declarat hotărât. Cine a escaladat primul Pico şi Helicon?
― Parcă pe atunci erai ceva mai tânăr..., interveni, cu blândeţe, Louis.
― lată, am răspuns foarte demn, încă un excelent motiv ca să mă duc.
În noaptea aceea, ne-am culcat devreme, după ce am înaintat cu tractorul până la mai puţin de un kilometru de promontoriu. Garnett urma să mă însoţească a doua zi; era un bun alpinist şi venea ade­seori cu mine în astfel de aventuri. În ceea ce-l privea pe pilotul nostru, acesta era fericit să-şi păzească maşina.
La prima vedere, falezele păreau de neînvins, dar pentru cineva dotat cu simţul altitudinilor, escaladarea este uşoară pe un corp ceresc unde toate lucrurile şi fiinţele sunt reduse la o şesime din greutatea lor. Pentru alpinismul selenar, adevărata primejdie o con­stituie încrederea excesivă în sine: să cazi, pe Lună, de la două sute de metri, e tot atât de mortal ca şi când te-ai prăbuşi de la treizeci de metri, pe Pământ.
Prima noastră haltă am făcut-o pe un mare pinten la aproximativ o mie două sute de metri deasupra podişului. Căţărarea nu fusese prea dificilă, dar membrele îmi înţepeniseră din pricina efortului neobişnuit; de aceea eram fericit că mă puteam odihni. Încă mai vedeam tractorul, infimă gânganie de metal plasată la picioarele falezei, şi l-am anunţat pe pilot unde ajunseserăm, înainte de a ne relua ascensiunea.
Pe măsură ce orele au trecut, orizontul s-a lărgit şi o parte tot mai întinsă din şesul cel mare a devenit vizibilă. Acum puteam cuprinde cu privirea o distanţă de optzeci de kilometri, reuşind să disting până şi vârfurile munţilor de pe ţărmul opus al mării, aflat la peste o sută cincizeci de kilometri de noi. Puţine din şesurile lunare sunt atât de netede precum Marea Crizelor, şi aproape ne puteam imagina că la trei kilometri sub noi se întindea un ocean de apă, nu de piatră. Iluzia era risipită doar de un grup de cratere situate aproape de orizont.
Ţinta noastră era încă invizibilă, fiind situată dincolo de creasta muntelui; în prezent, ne călăuzeam după hărţi, folosind Pământul drept reper. Aflată spre est, uriaşa seceră argintie, intrată deja în primul pătrar, atârna jos, deasupra câmpiei. Soarele şi stelele a-veau să-şi urmeze drumul lent peste boltă, dispărând în cele din urmă, dar Pământul avea să rămână de-a pururi acolo, fără să se clintească din poziţia lui, crescând şi micşorându-se odată cu tre­cerea anilor şi anotimpurilor. Peste zece zile, avea să devină un disc orbitor, scăldând bolovanii aceştia în strălucirea lui de la miezul nopţii, de cincizeci de ori mai puternică decât cea a Lunii pline. Noi însă trebuia să ieşim dintre munţi cu mult înainte de lăsarea nopţii ― în caz contrar, urma să rămânem pe vecie acolo.
În interiorul combinezoanelor noastre, era o răcoare agreabilă, căci elementele frigorifice combăteau violenta dogoare solară şi ne eliminau transpiraţia. Nu vorbeam decât arareori, doar când aveam să ne comunicăm vreo indicaţie sau când discutam despre cel mai bun drum pe care trebuia să-l urmăm. Habar n-aveam ce gândea Garnett; în schimb, cum era şi firesc, mă bătea la cap că era cea mai nebunească aventură din viaţa lui. Într-un fel, eram de acord cu el, dar bucuria suişului, ideea că nicicând vreun om nu mai călcase pe acolo şi viziunea exaltantă a peisajului ― toate astea reuşeau să mă facă fericit.
Nu cred că m-am arătat prea emoţionat când am văzut în faţa noastră peretele de stâncă pe care îl cercetasem mai înainte prin telescop, de la patruzeci şi cinci de kilometri. Se înălţa la douăzeci de metri deasupra capetelor noastre şi, acolo, pe acel platou, se afla obiectul ce mă atrăsese spre dezolantele înălţimi. După toate aparenţele, nu era altceva decât un bolovan pe care căderea unui meteorit îl sfărâmase cu mii de ani în urmă, cu planurile de clivaj precise încă şi strălucitoare în incoruptibila şi imuabila tăcere.
Pe versant, nu existau prize. Braţele istovite au părut să-şi regă­sească puterea când am învârtit deasupra capului mica ancoră de metal cu trei dinţi şi am lansat-o către stele. Prima oară nu s-a prins, ci a alunecat încet în momentul în care am tras coarda; la a treia încercare, dinţii ei s-au înfipt bine, iar greutatea trupurilor noastre n-a reuşit s-o clintească.
Garnett mă privea cu teamă. Vedeam că voia să treacă primul, dar, surâzându-i prin vizorul căştii, am clătinat din cap. Fără să mă grăbesc, am început ascensiunea finală.
Cu costum cu tot, n-aveam mai mult de douăzeci de kilograme; de aceea, ridicând o mână după alta, m-am tras până la cornişă. Acolo, am răsuflat adânc şi i-am făcut semn tovarăşului meu; pe urmă, m-am căţărat pe platformă şi, în picioare, mi-am întors ochii spre ceea ce se înălţa înaintea mea.
Trebuie să înţelegeţi că până în acea clipă fusesem aproape si­gur că nu aveam să dau peste ceva straniu. Fusesem aproape sigur, dar nu complet: tocmai această tulburătoare îndoială îmi dăduse ghes. Ei bine, nu mai exista nici o îndoială, dar obsesia abia începuse.
Mă aflam pe un platou lat de aproximativ treizeci de metri. Odi­nioară, acesta fusese neted ― prea neted pentru a fi natural ― dar meteoriţii care, timp de nenumărate ere, căzuseră pe suprafaţa lui, i-o crestaseră şi i-o sfârtecaseră. Acel platou fusese nivelat pentru a susţine o structură scânteietoare, piramidală, de două ori mai înaltă decât un om şi încastrată în stâncă aidoma unui gigantic giuvaier şlefuit.
Probabil că nici un fel de emoţie nu mi-a invadat spiritul, pe dura­ta primelor secunde. Apoi, mi-am simţit inima bătându-mi în piept şi mi-am dat seama că mă invadase o bucurie ciudată, inexprimabilă. Căci iubeam Luna, iar acum ştiam că nu numai muşchilor târâtori din circurile Aristarc şi Eratosthene le dăduse ea viaţă în tinereţe. Vechiul vis al primilor exploratori, hulit şi discreditat cu perseverenţă, era adevărat. Existase totuşi o civilizaţie selenară, şi eu o descope­risem cel dintâi. Faptul că poate venisem cu vreo sută de milioane de ani prea târziu nu mă descumpănea; mă aflam aici şi era de ajuns.
Creierul meu a început să funcţioneze normal, să analizeze şi să-şi pună întrebări. Ce fel de construcţie era aceasta? Un sanctuar ― sau ceva pentru care limbajul meu nu avea un nume? Dacă era o construcţie, de ce atunci fusese ridicată într-un loc atât de inaccesi­bil? M-am întrebat dacă nu cumva fusese un templu şi mi-i puteam închipui pe adepţii vreunei stranii credinţe meditând acolo, implo-rându-şi zeii să-i izbăvească, în timp ce viaţa se retrăgea de pe Lună, odată cu oceanele ce mureau. Mii de rugăciuni înălţate în zadar...
Am înaintat câţiva paşi, dornic să cercetez mai amănunţit acest lucru, dar un fel de instinct m-a împiedicat să mă apropii prea mult. Aveam unele noţiuni de arheologie şi am încercat să ghicesc gradul de cultură al civilizaţiei care netezise acest munte şi durase scânte­ietoare suprafeţe, atât de orbitoare încă.
Egiptenii le-ar fi putut face, dacă muncitorii lor ar fi deţinut strani­ile materiale pe care le-au folosit aceşti cu mult mai străvechi arhitecţi. Din pricina micimii piramidei, nu mi-a dat prin gând că ar fi fost po­sibil să contemplu opera unei rase mai avansate decât a mea. Ide­ea că pe Lună existase inteligenţă era încă prea formidabilă, iar orgoliul îmi interzicea să fac umilitorul salt final.
Pe urmă, am remarcat ceva care mi-a ridicat părul măciucă, ceva atât de banal şi atât de nevinovat încât cei mai mulţi nici n-ar fi observat. Am spus că platoul purta cicatricile schijelor meteoritice; în acelaşi timp, el era acoperit şi de câţiva centimetri de praf cos­mic, aşternut întotdeauna pe suprafaţa lumilor unde nu suflă nici un vânt care să-l risipească. Cu toate acestea, praful şi scrijeliturile meteoriţilor se întrerupeau foarte brusc, trasând un cerc larg în jurul micii piramide, ca şi cum un zid invizibil ar fi protejat-o împotriva timpului şi spaţiului.
Glasul cuiva se auzea în receptor şi mi-am dat seama că Garnett mă chema de câtva timp. M-am împleticit până la marginea falezei şi i-am făcut semn să vină şi el, neîndrăznind să vorbesc. Apoi m-am întors până la acel cerc desenat în pulbere. Am cules un fragment de rocă spartă şi l-am aruncat încetişor spre scăpărătoarea enig­mă. N-aş fi fost surprins dacă piatra ar fi dispărut în acest nevăzut obstacol, dar ea a părut să lovească suprafaţa netedă a unei emi­sfere şi a căzut lent pe sol.
Înţelegeam că priveam ceva ce n-avea încă un echivalent în an­tichitatea speciei mele. Nu era un monument, ci o maşină care se apăra cu ajutorul unor forţe ce sfidaseră Eternitatea. Aceste forţe, oricare ar fi fost ele, operau încă, şi poate că deja mă apropiasem prea mult. M-am gândit la toate radiaţiile pe care omul le captase şi le domesticise de-a lungul secolelor. Ţinând cont de toate cunoş­tinţele mele, era posibil să fiu tot atât de irevocabil condamnat ca şi când aş fi pătruns în spaţiul tăcut şi ucigător al unei pile atomice neizolate.
Îmi amintesc că m-am întors spre Garnett, care mi se alăturase, iar acum stătea nemişcat. Părea să fi uitat cu totul de mine; de ace­ea, fără să-l stânjenesc, m-am dus până la marginea falezei, silindu-mă să-mi adun gândurile. Acolo, sub mine, se întindea Mare Crisium ― într-adevăr, Marea Crizelor ― stranie şi neliniştitoare pen­tru cei mai mulţi oameni, dar de o calmantă familiaritate pentru mine. Mi-am înălţat ochii spre secera Pământului, culcat în leagănu-i de stele, şi m-am întrebat ce se adăpostea sub norii lui, atunci când necunoscuţii constructori săvârşiseră aici opera lor. Să fi fost jungla înăbuşitoare din vremea Carboniferului, ţărmul pustiu peste care primele amfibii au fost nevoite să se târască pentru a cuceri Pămân­tul, sau chiar îndelunga solitudine de dinainte de apariţia vieţii?
Nu mă întrebaţi de ce n-am ghicit mai grabnic adevărul, care acum pare atât de evident. Robit de prima impresie stârnită de des­coperirea mea, socotisem fără şovăire că această apariţie crista­lină fusese construită de fiinţe ce aparţineau trecutului îndepărtat al Lunii; fără de veste însă, cu o forţă de neînvins, mi s-a impus con­vingerea că ei erau tot atât de străini de Lună ca şi mine însumi.
În douăzeci de ani, nu dăduserăm peste nici o urmă de viaţă, exceptând unele plante degenerate. Nici o civilizaţie selenară, ori­care i-ar fi fost destinul, n-ar fi putut să lase doar un singur semn al existenţei sale.
Am privit din nou strălucitoarea piramidă şi ea mi s-a părut şi mai îndepărtată de tot ce avea legătură cu Luna. Şi, deodată, m-am pomenit scuturat de un râs nebun, isteric, născut din surescitare şi extrema oboseală. Mi-am imaginat că mica piramidă mi se adresa: "Regret, nici eu nu sunt de aici".
Am muncit timp de douăzeci de ani ca să spargem invizibila ca­rapace şi să ajungem la maşina dinăuntrul acelor ziduri de cristal. Ceea ce n-am fost în stare să pricepem am izbutit până la urmă să distrugem, graţie sălbaticei puteri a energiei atomice, şi am avut ocazia să văd fragmente din misteriosul obiect scânteietor pe care-l descoperisem pe munte.
N-au nici un sens. Mecanismele piramidei ― dacă într-adevăr sunt mecanisme ― aparţin unei tehnologii care depăşeşte de departe posibilităţile noastre, poate chiar unei tehnologii a forţelor parapsi­hologice.
Misterul e cu atât mai obsedant cu cât celelalte planete au fost atinse, şi cu cât am obţinut dovezi că, în sistemul nostru solar, sin­gur Pământul a fost căminul unei vieţi inteligente. Este, de aseme­nea, imposibil să fie vorba despre o realizare a unei defuncte civilizaţii a planetei noastre, deoarece grosimea pulberii meteoritice de pe platou ne-a îngăduit să evaluăm vârsta maşinii. Ea a fost ridicată pe acest munte lunar înainte ca viaţa să fi răsărit din mările terestre.
Când planeta noastră a atins jumătate din vârsta ei actuală, ceva venind dinspre stele a străbătut sistemul solar, a lăsat acest semn al trecerii sale şi apoi s-a întors de unde a plecat. Până în clipa în care am distrus-o, maşina îndeplinea încă scopul prevăzut de con­structorii ei ― şi iată ce presupun eu despre acest scop.
Aproape o sută de mii de milioane de stele se rotesc în cercul Căii Lactee. Astfel, foarte demult, alte seminţii din preajma altor sori trebuie să fi urcat cu greu şi să fi depăşit culmile atinse de noi. Gândiţi-vă la acele civilizaţii care, situate în noaptea timpului, pe când zidirea cosmică se afla încă la început, erau stăpâne pe un Univers atât de tânăr încât viaţa năpădise doar o mână de lumi. Destinul lor însemnase o singurătate cum nu ne-o putem închipui, singurătatea unor zei scrutând infinitul şi negăsind pe nimeni cu care să-şi împartă gândurile.
Ei trebuie să fi scormonit galaxiile la fel cum noi am scormonit planetele. Pretutindeni existau lumi, dar pustii sau locuite de forme târâtoare, fără inteligenţă. Aşa era Pământul nostru, cu cerul încă mânjit de fumul marilor vulcani, pe când prima navă trimisă de po­poarele zorilor s-a ivit din hăul de dincolo de Pluton. Ea n-a luat în seamă planetele exterioare îngheţate, ştiind că viaţa n-avea nici o şansă să se dezvolte, în plenitudinea sa, acolo; s-a oprit însă prin­tre cele interioare, care, încălzindu-se în vatra Soarelui, aşteptau să înceapă istoria.
Acei rătăcitori trebuie să fi scrutat Pământul, care gravita în îngusta zonă de securitate dintre foc şi gheaţă, şi să fi intuit că, dintre copiii Soarelui, el era preferatul. Acolo, în viitorul îndepărtat, avea să ră­sară inteligenţa; dar existau încă nenumărate stele şi era posibil ca ei să nu mai revină niciodată în acest ungher sideral.
Astfel, lăsaseră o sentinelă, una dintre milioanele risipite în Uni­vers, veghind asupra tuturor lumilor ce făgăduiau viaţă. Era un far care, de-a lungul erelor, semnalizase statornic faptul că nimeni nu le descoperise.
Poate că veţi înţelege acum de ce această piramidă de cristal a fost durată pe Lună şi nu pe Pământ. Arhitecţii ei nu se preocupau de rasele ce încă se luptau să scape din ghearele barbariei. Civilizaţia noastră nu-i interesa decât în măsura în care dovedeam că eram capabili să supravieţuim, învingând spaţiul şi eliberându-ne astfel de Pământ, leagănul nostru, lată provocarea pe care, mai curând sau mai târziu, trebuie s-o înfrunte toate rasele inteligente. Şi e o îndoită provocare; ea depinde de drumul pe care va păşi cucerirea energiei atomice, de alegerea supremă între viaţă şi moarte.
Odată ieşiţi din această criză, pentru noi n-a mai fost decât o chestiune de timp ca să descoperim piramida şi s-o forţăm să ne destăinuiască taina sa. Acum, când semnalele ei au încetat, cei care le vegheau se vor întoarce spre Pământ. Poate vor voi să ajute civilizaţia noastră, aflată încă în plină copilărie. Ei însă trebuie să fie foarte, foarte bătrâni, şi adesea bătrânii sunt teribil de geloşi pe cei tineri...
Nu mai pot privi acum Calea Lactee fără să nu mă întreb dinspre ce nor stelar au pornit mesagerii la drum. Dacă-mi veţi ierta acest clişeu, noi am tras semnalul de alarmă şi singurul lucru pe care-l mai putem face este să aşteptăm.
Nu cred că vom aştepta mult timp.
------------------------------". Pilotul nostru, în costumul său spaţial, se şi afla afară, unde inspecta şeni­lele. Asistentul meu, Louis Garnett, stătea la postul de control şi adăuga în grabă câteva informaţii în jurnalul de bord.
Ca toate gospodinele Pământului, tot aşteptând în picioare, lân­gă tigaie, rumenirea cârnaţilor, îmi lăsam privirile să rătăcească pe meterezele munţilor care schiţau conturul orizontului sudic, pierzân­du-se către infinit, spre est şi spre vest. Păreau doar la doi-trei kilo­metri de noi, dar eu ştiam că cel mai apropiat se afla la treizeci de kilometri. Pe Lună, fireşte, distanţa nu estompează detaliile: nici o ceaţă, oricât de imperceptibilă, nu îndulceşte şi nu transfigurează lucrurile care, pe Pământ, se topesc în depărtare. Aceşti munţi înalţi de trei mii de metri se ridicau atât de abrupt de parcă, odinioară, vreo erupţie subterană îi făcuse să ţâşnească din scoarţa în fuziu­ne. Nici nu puteai să vezi poalele celui mai apropiat, din cauza pu­ternicei curburi a suprafeţei, căci Luna este un astru mic, foarte mic, şi din locul unde mă aflam, nu mă despărţeau de orizont mai mult de trei kilometri.
Mi-am îndreptat privirile spre piscurile pe care nici un om nu le escaladase vreodată, spre aceste piscuri care, înainte de naşterea vieţii pe Pământ, contemplaseră trista retragere a oceanelor, ce ducea cu ea şi speranţa în apariţia unei lumi. Soarele izbea metere­zele cu o strălucire care rănea ochii, în timp ce, puţin mai sus, stele­le sticleau neclintite pe un cer mai negru decât în miezul unei nopţi de iarnă pe Pământ.
Întorcându-mi privirea, am zărit o lucire metalică pe vârful mu­chiei unui mare promontoriu care înainta în mare, vreo cincizeci de kilometri la vest. Era un punct luminos fără dimensiuni, ca şi când o stea fusese smulsă de pe cer, de una dintre acele crâncene creste. Iniţial mi-am închipuit că suprafaţa netedă a unei stânci înalte prin­dea lumina Soarelui şi mi-o reflecta în ochi. Nu era ceva neobişnuit. Când Luna intră în al doilea pătrar, observatorii de pe Pământ pot uneori să vadă marile lanţuri ale Oceanului Furtunilor (Oceanus Procellerum) scăldate de o irizaţie alb-albăstrie, în vreme ce lumina Soarelui ţâşneşte din coastele lor şi sare dintr-o lume într-altă. Dar eu eram curios să ştiu ce fel de rocă putea scânteia acolo, sus, atât de intens: am suit în turela de observaţie şi am orientat telescopul nostru de zece centimetri, spre vest.
Ceea ce am văzut a fost de-ajuns ca să-mi lase gura apă. Conturându-se clar în câmpul meu vizual, vârfurile munţilor dădeau impresia că se aflau doar la un kilometru, dar ceea ce capta razele Soarelui era prea mic pentru a fi identificat. Totuşi, părea să aibă o deconcertantă simetrie, iar culmea pe care se găsea era ciudat de plată. Am cercetat o bucată de vreme această enigmă scânteietoa­re, obosindu-mi ochii tot scrutând spaţiul, până ce un miros de ars venit dinspre bucătărie m-a avertizat că deliciosii cârnaţi ce urmau să ne astâmpere foamea străbătuseră de pomană patru sute de mii de kilometri.
Toată dimineaţa, am dezbătut problema drumului de-a curmezişul Mării Crizelor, în vreme ce, în vest, munţii se înălţau către firma­ment. Chiar când prospectam afară, în combinezoanele noastre cosmice, discuţia continua prin radio. Era absolut sigur, îmi spu­neau colegii, că niciodată nu existase pe Lună vreo formă de viaţă inteligentă. Acolo nu apăruseră decât câteva plante primitive şi strămoşii lor ceva mai puţin degeneraţi. Eu ştiam asta, ca toţi confraţii mei, dar sunt momente când unui om de ştiinţă nu trebuie să-i fie frică să facă pe prostul.
― Ascultaţi, am spus în cele din urmă, mă voi căţăra până acolo sus, fie şi numai pentru liniştea mea sufletească. Muntele nu e mai înalt de patru mii de metri ― deci ar măsura mai puţin de o mie, în gravitaţie terestră. Toată plimbarea asta mă poate costa douăzeci de ore. Oricum, dintotdeauna am dorit să mă urc pe aceşti munţi, aşa că am o scuză foarte bună.
― Dacă nu-ţi vei frânge gâtul, îmi zise Garnett, vei deveni batjo­cura expediţiei când ne vom întoarce la bază. De acum înainte, acest munte va purta numele de "Păcăleala lui Willson".
― Nu-mi voi frânge gâtul, am declarat hotărât. Cine a escaladat primul Pico şi Helicon?
― Parcă pe atunci erai ceva mai tânăr..., interveni, cu blândeţe, Louis.
― lată, am răspuns foarte demn, încă un excelent motiv ca să mă duc.
În noaptea aceea, ne-am culcat devreme, după ce am înaintat cu tractorul până la mai puţin de un kilometru de promontoriu. Garnett urma să mă însoţească a doua zi; era un bun alpinist şi venea ade­seori cu mine în astfel de aventuri. În ceea ce-l privea pe pilotul nostru, acesta era fericit să-şi păzească maşina.
La prima vedere, falezele păreau de neînvins, dar pentru cineva dotat cu simţul altitudinilor, escaladarea este uşoară pe un corp ceresc unde toate lucrurile şi fiinţele sunt reduse la o şesime din greutatea lor. Pentru alpinismul selenar, adevărata primejdie o con­stituie încrederea excesivă în sine: să cazi, pe Lună, de la două sute de metri, e tot atât de mortal ca şi când te-ai prăbuşi de la treizeci de metri, pe Pământ.
Prima noastră haltă am făcut-o pe un mare pinten la aproximativ o mie două sute de metri deasupra podişului. Căţărarea nu fusese prea dificilă, dar membrele îmi înţepeniseră din pricina efortului neobişnuit; de aceea eram fericit că mă puteam odihni. Încă mai vedeam tractorul, infimă gânganie de metal plasată la picioarele falezei, şi l-am anunţat pe pilot unde ajunseserăm, înainte de a ne relua ascensiunea.
Pe măsură ce orele au trecut, orizontul s-a lărgit şi o parte tot mai întinsă din şesul cel mare a devenit vizibilă. Acum puteam cuprinde cu privirea o distanţă de optzeci de kilometri, reuşind să disting până şi vârfurile munţilor de pe ţărmul opus al mării, aflat la peste o sută cincizeci de kilometri de noi. Puţine din şesurile lunare sunt atât de netede precum Marea Crizelor, şi aproape ne puteam imagina că la trei kilometri sub noi se întindea un ocean de apă, nu de piatră. Iluzia era risipită doar de un grup de cratere situate aproape de orizont.
Ţinta noastră era încă invizibilă, fiind situată dincolo de creasta muntelui; în prezent, ne călăuzeam după hărţi, folosind Pământul drept reper. Aflată spre est, uriaşa seceră argintie, intrată deja în primul pătrar, atârna jos, deasupra câmpiei. Soarele şi stelele a-veau să-şi urmeze drumul lent peste boltă, dispărând în cele din urmă, dar Pământul avea să rămână de-a pururi acolo, fără să se clintească din poziţia lui, crescând şi micşorându-se odată cu tre­cerea anilor şi anotimpurilor. Peste zece zile, avea să devină un disc orbitor, scăldând bolovanii aceştia în strălucirea lui de la miezul nopţii, de cincizeci de ori mai puternică decât cea a Lunii pline. Noi însă trebuia să ieşim dintre munţi cu mult înainte de lăsarea nopţii ― în caz contrar, urma să rămânem pe vecie acolo.
În interiorul combinezoanelor noastre, era o răcoare agreabilă, căci elementele frigorifice combăteau violenta dogoare solară şi ne eliminau transpiraţia. Nu vorbeam decât arareori, doar când aveam să ne comunicăm vreo indicaţie sau când discutam despre cel mai bun drum pe care trebuia să-l urmăm. Habar n-aveam ce gândea Garnett; în schimb, cum era şi firesc, mă bătea la cap că era cea mai nebunească aventură din viaţa lui. Într-un fel, eram de acord cu el, dar bucuria suişului, ideea că nicicând vreun om nu mai călcase pe acolo şi viziunea exaltantă a peisajului ― toate astea reuşeau să mă facă fericit.
Nu cred că m-am arătat prea emoţionat când am văzut în faţa noastră peretele de stâncă pe care îl cercetasem mai înainte prin telescop, de la patruzeci şi cinci de kilometri. Se înălţa la douăzeci de metri deasupra capetelor noastre şi, acolo, pe acel platou, se afla obiectul ce mă atrăsese spre dezolantele înălţimi. După toate aparenţele, nu era altceva decât un bolovan pe care căderea unui meteorit îl sfărâmase cu mii de ani în urmă, cu planurile de clivaj precise încă şi strălucitoare în incoruptibila şi imuabila tăcere.
Pe versant, nu existau prize. Braţele istovite au părut să-şi regă­sească puterea când am învârtit deasupra capului mica ancoră de metal cu trei dinţi şi am lansat-o către stele. Prima oară nu s-a prins, ci a alunecat încet în momentul în care am tras coarda; la a treia încercare, dinţii ei s-au înfipt bine, iar greutatea trupurilor noastre n-a reuşit s-o clintească.
Garnett mă privea cu teamă. Vedeam că voia să treacă primul, dar, surâzându-i prin vizorul căştii, am clătinat din cap. Fără să mă grăbesc, am început ascensiunea finală.
Cu costum cu tot, n-aveam mai mult de douăzeci de kilograme; de aceea, ridicând o mână după alta, m-am tras până la cornişă. Acolo, am răsuflat adânc şi i-am făcut semn tovarăşului meu; pe urmă, m-am căţărat pe platformă şi, în picioare, mi-am întors ochii spre ceea ce se înălţa înaintea mea.
Trebuie să înţelegeţi că până în acea clipă fusesem aproape si­gur că nu aveam să dau peste ceva straniu. Fusesem aproape sigur, dar nu complet: tocmai această tulburătoare îndoială îmi dăduse ghes. Ei bine, nu mai exista nici o îndoială, dar obsesia abia începuse.
Mă aflam pe un platou lat de aproximativ treizeci de metri. Odi­nioară, acesta fusese neted ― prea neted pentru a fi natural ― dar meteoriţii care, timp de nenumărate ere, căzuseră pe suprafaţa lui, i-o crestaseră şi i-o sfârtecaseră. Acel platou fusese nivelat pentru a susţine o structură scânteietoare, piramidală, de două ori mai înaltă decât un om şi încastrată în stâncă aidoma unui gigantic giuvaier şlefuit.
Probabil că nici un fel de emoţie nu mi-a invadat spiritul, pe dura­ta primelor secunde. Apoi, mi-am simţit inima bătându-mi în piept şi mi-am dat seama că mă invadase o bucurie ciudată, inexprimabilă. Căci iubeam Luna, iar acum ştiam că nu numai muşchilor târâtori din circurile Aristarc şi Eratosthene le dăduse ea viaţă în tinereţe. Vechiul vis al primilor exploratori, hulit şi discreditat cu perseverenţă, era adevărat. Existase totuşi o civilizaţie selenară, şi eu o descope­risem cel dintâi. Faptul că poate venisem cu vreo sută de milioane de ani prea târziu nu mă descumpănea; mă aflam aici şi era de ajuns.
Creierul meu a început să funcţioneze normal, să analizeze şi să-şi pună întrebări. Ce fel de construcţie era aceasta? Un sanctuar ― sau ceva pentru care limbajul meu nu avea un nume? Dacă era o construcţie, de ce atunci fusese ridicată într-un loc atât de inaccesi­bil? M-am întrebat dacă nu cumva fusese un templu şi mi-i puteam închipui pe adepţii vreunei stranii credinţe meditând acolo, implo-rându-şi zeii să-i izbăvească, în timp ce viaţa se retrăgea de pe Lună, odată cu oceanele ce mureau. Mii de rugăciuni înălţate în zadar...
Am înaintat câţiva paşi, dornic să cercetez mai amănunţit acest lucru, dar un fel de instinct m-a împiedicat să mă apropii prea mult. Aveam unele noţiuni de arheologie şi am încercat să ghicesc gradul de cultură al civilizaţiei care netezise acest munte şi durase scânte­ietoare suprafeţe, atât de orbitoare încă.
Egiptenii le-ar fi putut face, dacă muncitorii lor ar fi deţinut strani­ile materiale pe care le-au folosit aceşti cu mult mai străvechi arhitecţi. Din pricina micimii piramidei, nu mi-a dat prin gând că ar fi fost po­sibil să contemplu opera unei rase mai avansate decât a mea. Ide­ea că pe Lună existase inteligenţă era încă prea formidabilă, iar orgoliul îmi interzicea să fac umilitorul salt final.
Pe urmă, am remarcat ceva care mi-a ridicat părul măciucă, ceva atât de banal şi atât de nevinovat încât cei mai mulţi nici n-ar fi observat. Am spus că platoul purta cicatricile schijelor meteoritice; în acelaşi timp, el era acoperit şi de câţiva centimetri de praf cos­mic, aşternut întotdeauna pe suprafaţa lumilor unde nu suflă nici un vânt care să-l risipească. Cu toate acestea, praful şi scrijeliturile meteoriţilor se întrerupeau foarte brusc, trasând un cerc larg în jurul micii piramide, ca şi cum un zid invizibil ar fi protejat-o împotriva timpului şi spaţiului.
Glasul cuiva se auzea în receptor şi mi-am dat seama că Garnett mă chema de câtva timp. M-am împleticit până la marginea falezei şi i-am făcut semn să vină şi el, neîndrăznind să vorbesc. Apoi m-am întors până la acel cerc desenat în pulbere. Am cules un fragment de rocă spartă şi l-am aruncat încetişor spre scăpărătoarea enig­mă. N-aş fi fost surprins dacă piatra ar fi dispărut în acest nevăzut obstacol, dar ea a părut să lovească suprafaţa netedă a unei emi­sfere şi a căzut lent pe sol.
Înţelegeam că priveam ceva ce n-avea încă un echivalent în an­tichitatea speciei mele. Nu era un monument, ci o maşină care se apăra cu ajutorul unor forţe ce sfidaseră Eternitatea. Aceste forţe, oricare ar fi fost ele, operau încă, şi poate că deja mă apropiasem prea mult. M-am gândit la toate radiaţiile pe care omul le captase şi le domesticise de-a lungul secolelor. Ţinând cont de toate cunoş­tinţele mele, era posibil să fiu tot atât de irevocabil condamnat ca şi când aş fi pătruns în spaţiul tăcut şi ucigător al unei pile atomice neizolate.
Îmi amintesc că m-am întors spre Garnett, care mi se alăturase, iar acum stătea nemişcat. Părea să fi uitat cu totul de mine; de ace­ea, fără să-l stânjenesc, m-am dus până la marginea falezei, silindu-mă să-mi adun gândurile. Acolo, sub mine, se întindea Mare Crisium ― într-adevăr, Marea Crizelor ― stranie şi neliniştitoare pen­tru cei mai mulţi oameni, dar de o calmantă familiaritate pentru mine. Mi-am înălţat ochii spre secera Pământului, culcat în leagănu-i de stele, şi m-am întrebat ce se adăpostea sub norii lui, atunci când necunoscuţii constructori săvârşiseră aici opera lor. Să fi fost jungla înăbuşitoare din vremea Carboniferului, ţărmul pustiu peste care primele amfibii au fost nevoite să se târască pentru a cuceri Pămân­tul, sau chiar îndelunga solitudine de dinainte de apariţia vieţii?
Nu mă întrebaţi de ce n-am ghicit mai grabnic adevărul, care acum pare atât de evident. Robit de prima impresie stârnită de des­coperirea mea, socotisem fără şovăire că această apariţie crista­lină fusese construită de fiinţe ce aparţineau trecutului îndepărtat al Lunii; fără de veste însă, cu o forţă de neînvins, mi s-a impus con­vingerea că ei erau tot atât de străini de Lună ca şi mine însumi.
În douăzeci de ani, nu dăduserăm peste nici o urmă de viaţă, exceptând unele plante degenerate. Nici o civilizaţie selenară, ori­care i-ar fi fost destinul, n-ar fi putut să lase doar un singur semn al existenţei sale.
Am privit din nou strălucitoarea piramidă şi ea mi s-a părut şi mai îndepărtată de tot ce avea legătură cu Luna. Şi, deodată, m-am pomenit scuturat de un râs nebun, isteric, născut din surescitare şi extrema oboseală. Mi-am imaginat că mica piramidă mi se adresa: "Regret, nici eu nu sunt de aici".
Am muncit timp de douăzeci de ani ca să spargem invizibila ca­rapace şi să ajungem la maşina dinăuntrul acelor ziduri de cristal. Ceea ce n-am fost în stare să pricepem am izbutit până la urmă să distrugem, graţie sălbaticei puteri a energiei atomice, şi am avut ocazia să văd fragmente din misteriosul obiect scânteietor pe care-l descoperisem pe munte.
N-au nici un sens. Mecanismele piramidei ― dacă într-adevăr sunt mecanisme ― aparţin unei tehnologii care depăşeşte de departe posibilităţile noastre, poate chiar unei tehnologii a forţelor parapsi­hologice.
Misterul e cu atât mai obsedant cu cât celelalte planete au fost atinse, şi cu cât am obţinut dovezi că, în sistemul nostru solar, sin­gur Pământul a fost căminul unei vieţi inteligente. Este, de aseme­nea, imposibil să fie vorba despre o realizare a unei defuncte civilizaţii a planetei noastre, deoarece grosimea pulberii meteoritice de pe platou ne-a îngăduit să evaluăm vârsta maşinii. Ea a fost ridicată pe acest munte lunar înainte ca viaţa să fi răsărit din mările terestre.
Când planeta noastră a atins jumătate din vârsta ei actuală, ceva venind dinspre stele a străbătut sistemul solar, a lăsat acest semn al trecerii sale şi apoi s-a întors de unde a plecat. Până în clipa în care am distrus-o, maşina îndeplinea încă scopul prevăzut de con­structorii ei ― şi iată ce presupun eu despre acest scop.
Aproape o sută de mii de milioane de stele se rotesc în cercul Căii Lactee. Astfel, foarte demult, alte seminţii din preajma altor sori trebuie să fi urcat cu greu şi să fi depăşit culmile atinse de noi. Gândiţi-vă la acele civilizaţii care, situate în noaptea timpului, pe când zidirea cosmică se afla încă la început, erau stăpâne pe un Univers atât de tânăr încât viaţa năpădise doar o mână de lumi. Destinul lor însemnase o singurătate cum nu ne-o putem închipui, singurătatea unor zei scrutând infinitul şi negăsind pe nimeni cu care să-şi împartă gândurile.
Ei trebuie să fi scormonit galaxiile la fel cum noi am scormonit planetele. Pretutindeni existau lumi, dar pustii sau locuite de forme târâtoare, fără inteligenţă. Aşa era Pământul nostru, cu cerul încă mânjit de fumul marilor vulcani, pe când prima navă trimisă de po­poarele zorilor s-a ivit din hăul de dincolo de Pluton. Ea n-a luat în seamă planetele exterioare îngheţate, ştiind că viaţa n-avea nici o şansă să se dezvolte, în plenitudinea sa, acolo; s-a oprit însă prin­tre cele interioare, care, încălzindu-se în vatra Soarelui, aşteptau să înceapă istoria.
Acei rătăcitori trebuie să fi scrutat Pământul, care gravita în îngusta zonă de securitate dintre foc şi gheaţă, şi să fi intuit că, dintre copiii Soarelui, el era preferatul. Acolo, în viitorul îndepărtat, avea să ră­sară inteligenţa; dar existau încă nenumărate stele şi era posibil ca ei să nu mai revină niciodată în acest ungher sideral.
Astfel, lăsaseră o sentinelă, una dintre milioanele risipite în Uni­vers, veghind asupra tuturor lumilor ce făgăduiau viaţă. Era un far care, de-a lungul erelor, semnalizase statornic faptul că nimeni nu le descoperise.
Poate că veţi înţelege acum de ce această piramidă de cristal a fost durată pe Lună şi nu pe Pământ. Arhitecţii ei nu se preocupau de rasele ce încă se luptau să scape din ghearele barbariei. Civilizaţia noastră nu-i interesa decât în măsura în care dovedeam că eram capabili să supravieţuim, învingând spaţiul şi eliberându-ne astfel de Pământ, leagănul nostru, lată provocarea pe care, mai curând sau mai târziu, trebuie s-o înfrunte toate rasele inteligente. Şi e o îndoită provocare; ea depinde de drumul pe care va păşi cucerirea energiei atomice, de alegerea supremă între viaţă şi moarte.
Odată ieşiţi din această criză, pentru noi n-a mai fost decât o chestiune de timp ca să descoperim piramida şi s-o forţăm să ne destăinuiască taina sa. Acum, când semnalele ei au încetat, cei care le vegheau se vor întoarce spre Pământ. Poate vor voi să ajute civilizaţia noastră, aflată încă în plină copilărie. Ei însă trebuie să fie foarte, foarte bătrâni, şi adesea bătrânii sunt teribil de geloşi pe cei tineri...
Nu mai pot privi acum Calea Lactee fără să nu mă întreb dinspre ce nor stelar au pornit mesagerii la drum. Dacă-mi veţi ierta acest clişeu, noi am tras semnalul de alarmă şi singurul lucru pe care-l mai putem face este să aşteptăm.
Nu cred că vom aştepta mult timp.
------------------------------

silence of the lambs

A serial murderer known only by a grotesquely apt nickname—Buffalo Bill—is stalking women. He has a purpose, but no one can fathom it, for the bodies are discovered in different states. Clarice Starling, a young trainee at the FBI Academy, is surprised to be summoned by Jack Crawford, chief of the Bureau’s Behavioral Science section. Her assignment: to interview Dr. Hannibal Lecter—Hannibal the Cannibal—who is kept under close watch in the Baltimore State Hospital for the Criminally Insane.
Dr. Lecter is a former psychiatrist with a grisly history, unusual tastes, and an intense curiosity about the darker corners of the mind. His intimate understanding of the killer and of Clarice herself form the core of The Silence of the Lambs—an ingenious, masterfully written book and an unforgettable classic of suspense fiction.

Hannibal

Seven years have passed since Dr. Hannibal Lecter escaped from custody, seven years since FBI Special Agent Clarice Starling interviewed him in a maximum security hospital for the criminally insane. The doctor is still at large, pursuing his own ineffable interests, savoring the scents, the essences of an unguarded world. But Starling has never forgotten her encounters with Dr. Lecter, and the metallic rasp of his seldom-used voice still sounds in her dreams.
Mason Verger remembers Dr. Lecter, too, and is obsessed with revenge. He was Dr. Lecter’s sixth victim, and he has survived to rule his own butcher’s empire. From his respirator, Verger monitors every twitch in his worldwide web. Soon he sees that to draw the doctor, he must have the most exquisite and innocent-appearing bait; he must have what Dr. Lecter likes best.
Powerful, hypnotic, utterly original, Hannibal is a dazzling feast for the imagination. Prepare to travel to hell and beyond as a master storyteller permanently alters the world you thought you knew

The selfish giant

Oscar Wilde


Every afternoon, as they were coming from school, the children used to go and play in the Giant’s garden.
It was a large lovely garden, with soft green grass. Here and there over the grass stood beautiful flowers like stars, and there were twelve peach-trees that in the spring-time broke out into delicate blossoms of pink and pearl, and in the autumn bore rich fruit. The birds sat on the trees and sang so sweetly that the children used to stop their games in order to listen to them. “How happy we are here!” they cried to each other.
One day the Giant came back. He had been to visit his friend the Cornish ogre, and had stayed with him for seven years. After the seven years were over he had said all that he had to say, for his conversation was limited, and he determined to return to his own castle. When he arrived he saw the children playing in the garden.
“What are you doing here?” he cried in a very gruff voice, and the children ran away.
“My own garden is my own garden,” said the Giant; “any one can understand that, and I will allow nobody to play in it but myself.” So he built a high wall all round it, and put up a notice-board.
TRESPASSERS
WILL BE
PROSECUTED
He was a very selfish Giant.
The poor children had now nowhere to play. They tried to play on the road, but the road was very dusty and full of hard stones, and they did not like it. They used to wander round the high wall when their lessons were over, and talk about the beautiful garden inside. “How happy we were there,” they said to each other.
Then the Spring came, and all over the country there were little blossoms and little birds. Only in the garden of the Selfish Giant it was still winter. The birds did not care to sing in it as there were no children, and the trees forgot to blossom. Once a beautiful flower put its head out from the grass, but when it saw the notice-board it was so sorry for the children that it slipped back into the ground again, and went off to sleep. The only people who were pleased were the Snow and the Frost. “Spring has forgotten this garden,” they cried, “so we will live here all the year round.” The Snow covered up the grass with her great white cloak, and the Frost painted all the trees silver. Then they invited the North Wind to stay with them, and he came. He was wrapped in furs, and he roared all day about the garden, and blew the chimney-pots down. “This is a delightful spot,” he said, “we must ask the Hail on a visit.” So the Hail came. Every day for three hours he rattled on the roof of the castle till he broke most of the slates, and then he ran round and round the garden as fast as he could go. He was dressed in grey, and his breath was like ice.
“I cannot understand why the Spring is so late in coming,” said the Selfish Giant, as he sat at the window and looked out at his cold white garden; “I hope there will be a change in the weather.”
But the Spring never came, nor the Summer. The Autumn gave golden fruit to every garden, but to the Giant’s garden she gave none. “He is too selfish,” she said. So it was always Winter there, and the North Wind, and the Hail, and the Frost, and the Snow danced about through the trees.
One morning the Giant was lying awake in bed when he heard some lovely music. It sounded so sweet to his ears that he thought it must be the King’s musicians passing by. It was really only a little linnet singing outside his window, but it was so long since he had heard a bird sing in his garden that it seemed to him to be the most beautiful music in the world. Then the Hail stopped dancing over his head, and the North Wind ceased roaring, and a delicious perfume came to him through the open casement. “I believe the Spring has come at last,” said the Giant; and he jumped out of bed and looked out.
What did he see?
He saw a most wonderful sight. Through a little hole in the wall the children had crept in, and they were sitting in the branches of the trees. In every tree that he could see there was a little child. And the trees were so glad to have the children back again that they had covered themselves with blossoms, and were waving their arms gently above the children’s heads. The birds were flying about and twittering with delight, and the flowers were looking up through the green grass and laughing. It was a lovely scene, only in one corner it was still winter. It was the farthest corner of the garden, and in it was standing a little boy. He was so small that he could not reach up to the branches of the tree, and he was wandering all round it, crying bitterly. The poor tree was still quite covered with frost and snow, and the North Wind was blowing and roaring above it. “Climb up! little boy,” said the Tree, and it bent its branches down as low as it could; but the boy was too tiny.
And the Giant’s heart melted as he looked out. “How selfish I have been!” he said; “now I know why the Spring would not come here. I will put that poor little boy on the top of the tree, and then I will knock down the wall, and my garden shall be the children’s playground for ever and ever.” He was really very sorry for what he had done.
So he crept downstairs and opened the front door quite softly, and went out into the garden. But when the children saw him they were so frightened that they all ran away, and the garden became winter again. Only the little boy did not run, for his eyes were so full of tears that he did not see the Giant coming. And the Giant stole up behind him and took him gently in his hand, and put him up into the tree. And the tree broke at once into blossom, and the birds came and sang on it, and the little boy stretched out his two arms and flung them round the Giant’s neck, and kissed him. And the other children, when they saw that the Giant was not wicked any longer, came running back, and with them came the Spring. “It is your garden now, little children,” said the Giant, and he took a great axe and knocked down the wall. And when the people were going to market at twelve o’clock they found the Giant playing with the children in the most beautiful garden they had ever seen.
All day long they played, and in the evening they came to the Giant to bid him good-bye.
“But where is your little companion?” he said: “the boy I put into the tree.” The Giant loved him the best because he had kissed him.
“We don’t know,” answered the children; “he has gone away.”
“You must tell him to be sure and come here to-morrow,” said the Giant. But the children said that they did not know where he lived, and had never seen him before; and the Giant felt very sad.
Every afternoon, when school was over, the children came and played with the Giant. But the little boy whom the Giant loved was never seen again. The Giant was very kind to all the children, yet he longed for his first little friend, and often spoke of him. “How I would like to see him!” he used to say.
Years went over, and the Giant grew very old and feeble. He could not play about any more, so he sat in a huge armchair, and watched the children at their games, and admired his garden. “I have many beautiful flowers,” he said; “but the children are the most beautiful flowers of all.”
One winter morning he looked out of his window as he was dressing. He did not hate the Winter now, for he knew that it was merely the Spring asleep, and that the flowers were resting.
Suddenly he rubbed his eyes in wonder, and looked and looked. It certainly was a marvellous sight. In the farthest corner of the garden was a tree quite covered with lovely white blossoms. Its branches were all golden, and silver fruit hung down from them, and underneath it stood the little boy he had loved.
Downstairs ran the Giant in great joy, and out into the garden. He hastened across the grass, and came near to the child. And when he came quite close his face grew red with anger, and he said, “Who hath dared to wound thee?” For on the palms of the child’s hands were the prints of two nails, and the prints of two nails were on the little feet.
“Who hath dared to wound thee?” cried the Giant; “tell me, that I may take my big sword and slay him.”
“Nay!” answered the child; “but these are the wounds of Love.”
“Who art thou?” said the Giant, and a strange awe fell on him, and he knelt before the little child.
And the child smiled on the Giant, and said to him, “You let me play once in your garden, to-day you shall come with me to my garden, which is Paradise.”
And when the children ran in that afternoon, they found the Giant lying dead under the tree, all covered with white blossoms.